De ce (și) un blog?

Bună întrebare! Avenor College are un site oficial, cu informații despre școală, activități, profesori și toate cele. Mai are și o simpatică pagină de Facebook, primenită aproape zilnic cu fotografii și scurte rânduri care consemnează viața școlii în ce are ea mai spectaculos: principalele evenimente, festivități, spectacole, concursuri, momente ale învățării, elevi care ne onorează. Pe deasupra, mai există și revista școlii, proiectată anul acesta cu un chip nou, un nume nou, dar despre astea… să păstrăm misterul.

Știm cu toții ce e un blog, nu-i așa? Mai știm că există bloguri și bloggeri, unii mai faimoși decât mulți jurnaliști de la publicații respectabile, alții doar dornici să se destăinuie unui segment îngust, specializat, de prieteni virtuali. Oricât de divers ar fi astăzi peisajul blogurilor sau al bloggerilor, ceva îi unește, totuși: nevoia, uneori imperioasă, de a comunica. De la ”datul cu părerea despre toate și nimic”, la gânduri personale, idei, păreri opinii, gusturi, dorințe. A scrie pe un blog este mai puțin angajant decât a redacta sub semnătură un document oficial sau o comunicare științifică, dar totuși mai responsabil decât a mâzgăli un bilețel cu o răutate mică și a-l strecura colegului în deplină confidențialitate.

Acum, după ce am identificat nevoia de comunicare ce stă la baza alcătuirii și întreținerii unui blog, ar fi de răspuns la următoarea întrebare: de ce o pagină (mai adecvat: o secțiune) făcută de profesori? Profesorii ăștia nu au și ei o viață? Toată ziua comunică și iar comunică: de dimineață și până târziu în amiază comunică informații, cunoștințe, în pauze comunică cu elevii sau între ei, în desele ședințe comunică experiențe, dări de seamă și câte or mai fi. Ba unii, mai ambițioși mai produc și câte o comunicare la sesiuni științifice sau de susținere de doctorat. La telefon, pe mail și prin viu grai comunică de zor cu părinții. Despre lucruri bune sau mai puțin bune.

Deschid această secțiune scrisă de oamenii Școlii cu convingerea că ei, dragi cititori, mai au încă nevoie, chef, poftă, să comunice. E un truism, dar tocmai de aceea adevărat ca un truism (J) că un profesor bun nu e acela care știe foarte multe în specialitatea lui, ci acela care se pricepe să le impărtășească celor cărora li se adresează. Să împărtășească? Păi ne întoarcem din nou la comunicare și la nevoia – la marginea ”viciului” de a lega punți. Între tine și ceilalți, între alții și ceilalți.

Pe măsură ce vor trece zilele, veți vedea (sau mai corect veți citi) cum și ce comunică prin intermediul unui blog profesorii de la Avenor. Ce experiențe vor să împărtășească, ce gânduri îi populează. Dar și ce filme le plac, ce lecturi i-au tulburat sau ce rețetă de mâncare au experimentat. Veți cunoaște lumea profesorilor noștri un pic mai desprinsă de veșmintele oficiale și de aura orei de la clasă, dar mai aproape de fibra noastră umană. Și veți constata, probabil fără mirare, că profesorii rămân…profesori.

Stați liniștiți! E de bine.

Primele 400 zile de școală

Timpul este prietenul omului atunci când este tratat cu respect şi bucurie!
Noi am ales să petrecem ÎMPREUNĂ timp de cea mai buna calitate, să fim conştienti cum creştem, să ne asumăm propriul drum şi cu hărnicie să facem tot ce putem mai bine şi mai frumos.

La fiecare sută de zile împlinite, ne oprim niţel şi ne gândim la ce am realizat, la ce am putea face mai bine, la ceea ce admirăm şi la ceea ce ne bucură foarte mult. Fişa de reflecţie completată responsabil de copii este mai mult decât un jurnal al ultimelor 100 de zile trecute. Este o dovadă a trăirilor, a emoţiilor, a lucrurilor care au rămas întipărite în mintea lor, în viaţa lor. Învăţ mereu citind fişele lor de reflecţie. Poate ar fi frumos şi interesant ca şi în familie, părinţi şi copii, să îşi acorde acest timp pentru a reflecta la cum trece timpul în viaţa lor şi la ce anume îi face unici, frumoşi, talentaţi.

Astfel, am ajuns la primele 400 de zile de şcoală din viaţa noastră şi credem că ÎMPREUNĂ reuşim să trăim timpul cu mult folos: copii, părinţi, profesori.

Văzându-i pe copiii cum cresc, am realizat din nou că timpul capătă valoarea pe care noi i-o dăm. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi place să văd că reuşim, zi de zi, să respirăm în acelaşi ritm, că aplaudăm bucuriile, că ne oprim atunci când ceva nu înţelegem, că întrebăm, că ne jucăm, ne corectăm greşelile, că suntem atenţi la oamenii din jurul nostru.

Din prima zi de şcoală pâna acum am fost între elevii mei şi i-am îndrumat cu răbdare şi speranţă. Fiecare sută de zile adunate ne-a învăţat să construim povestea noastră.

La 100 de zile am arătat ce colecţii avem în viaţă, la 200 de zile am împărtăşit cu colegii din aceeași generație preferinţe în învăţare şi talente, la 300 de zile de şcoală am colaborat cu clasele mai mari, făcând ore împreună.

La 400 de zile de şcoală suntem personaje de poveste într-o poveste creată de noi sau una deja cunoscută. E o sărbătoare de fiecare dată! Ne oprim o zi şi cântărim drumul parcurs, progresul realizat, efortul depus; ne bucurăm că suntem ÎMPREUNA, că învăţăm unii de la alţii şi că suntem prieteni.

Despre Frumos și Urât

De ce e important să deosebim frumosul de urât?

Ne e imediat evident că e important atunci când ne alegem lucrurile cu care ne decorăm spațiile în care trăim sau hainele cu care ne îmbrăcăm. Contează atunci când ne alegem cărțile pe care le citim „de plăcere”, muzica pe care o ascultăm, concertele, piesele de teatru, expozițiile de artă și filmele la care mergem. Toate acestea sunt lucruri pe care le „consumăm” pentru rațiune și intelect, dar și pentru emoție și suflet. Nu doar că ne plac, dar ne și formează, literalmente. Ne construiesc individualitatea, ne definesc personalitatea, gândirea, visele, felul în care ne raportăm la ceilalți, felul în care ne comportăm și comunicăm oriunde ne-am afla – abia treziți dimineața în pat, sau când vorbim la un eveniment public, în fața a sute de oameni.

Dar simțurile cu care absorbim lucrurile din jurul nostru nu sunt discriminatorii. Ele nu aleg ce să ne transmită. Când deschizi ochii și vezi un milion de obiecte, nu poți alege să le vezi numai pe cele frumoase și să le ignori pe cele urâte. În autobuz sau în avion nu poți ignora cenușiul hainelor celorlalți călători, după cum în trafic sau în parcare nu poți evita să observi că marea de mașini care te înconjoară e la fel de cenușie (azi, când scriu, e înnorat și totul e oricum cenușiu). Ei bine, toate lucrurile „cenușii” (denumire generică pentru orice e estetic apăsător) care se strecoară pe lângă cele frumoase (pe care le căutăm și le alegem conștient) ne afectează. Chiar dacă încercăm să le ignorăm și uneori pare că ne iese, ele continuă să afecteze, chiar dacă mai subtil, dispoziția noastră. Iar dispoziția noastră devine noi.

Așa că frumusețea sau urâțenia a tot ce ne înconjoară e parte din ceea ce suntem. Și când spun tot, înțeleg tot – de la abecedarul din care învățăm să citim, la străzile pe care le străbatem, de la vorbele pe care le auzim de la trecători și modelul de pe lenjeria de pat, până la clădirile din jurul nostru și la ambalajele produselor pe care le cumpărăm. Dintre toate aceste miriade de lucruri, cele care sunt urâte nu pot deveni frumoase decât treptat și doar dacă cei care le concep și produc aleg frumosul în detrimentul urâtului, deosebindu-l pe unul de celălalt.

De aceea, cred că deosebirea aceasta între Frumos și Urât este unul dintre cele mai importante lucruri din viață, și de aceea ar trebui să o învățăm de mici.

Pro sau contra concursurilor scolare

Întâlnesc în ultimii ani din ce în ce mai mulți părinți foarte interesați în a-și trimite copiii la cât mai multe concursuri școlare. Motivele sunt diverse și bine întemeiate: nevoia de evaluare externă, (mai credibilă în condițiile în care învățătorii și profesorii pot fi câteodată prea îngăduitori), nevoia de diplome sau medalii pe care să le arătăm prietenilor și cu care copiii să se mândrească, diplome care demonstrează că ei sunt „mai buni” decât ceilalți. Îmi este cunoscută presiunea celorlalti părinți, care la o cafea îți spun cât de mândri sunt de rezultatele copilului la concurs și se arată șocați că al tău nu a fost (făcându-te să te simți, hai să recunoaștem, un părinte cam incompetent dacă nu chiar neglijent).

Cunosc îngrijorarea părinților provocată de cunoașterea locului pe care sistemul educațional românesc îl are în topul sistemelor europene și de nevoia de a ști că propriul copil se va descurca și nu numai că se va descurca dar „va avea succes”. Despre definirea acestui succes am putea vorbi zile întregi – ce pot să vă spun însă este că succesul viitorului adult, asa cum îl văd eu, nu se măsoară în numărul diplomelor și nici măcar în mediile generale, ci în măsura în care acesta își identifică punctele forte (pasiunile dacă vreți) si reușește să își construiască o carieră în domeniul respectiv, măsura în care își dezvoltă abilități de leadership (public speaking, argumentare, gândire critica, perseverență), măsura în care reușește să se înțeleagă bine cu ceilalți (indiferent de religie, gen, naționalitate, culoare, dizabilități) și își contruiește relații de lungă durată și bazate pe valori, felul în care reușește să se bucure de viață și își găsește timp pentru călătorii, familie, prieteni și pasiuni. Utopie, credeți? Nu chiar… Ne uitam un pic mai spre vest sau în țările nordice și vedem națiuni care își cresc copiii așa.

Revenind la subiectul nostru – concursurile școlare. Cei care le organizează, entități private de obicei, au înțeles perfect nevoile părinților și au dezvoltat un mecanism ingenios, indestructibil chiar, un fel de simbioză perfectă între activitățile lor generatoare de profit și școli. Nu îmi pot imagina în viitorul apropiat vreun motiv pentru care concursurile de acest gen nu vor mai fi organizate (parcă văd cum respirați ușurat/ă acum 🙂 ci dimpotrivă, le văd proliferând și atingând din ce în ce mai multe școli și comunități.

Despre efectele negative, dăunatoare chiar ale acestor concursuri se vorbește puțin și în special în cercuri „anarhiste”, în care subiectul homeschooling-ului sau cel al școlilor democratice, de exemplu, sunt agreate.

Acum vreo lună am organizat un concurs la Digital Kids (cursuri de programare), un concurs în cadrul căruia copiii, organizați pe echipe, trebuiau să rezolve un puzzle cât mai repede (utilizând instrumente programatice de tipul Google Blockly). La sfarsit, când a fost declarată echipa câștigătoare, ceilalți nu numai că nu au aplaudat sau nu i-au felicitat pe câștigători (cred că am vazut eu prea multe filme americane), ci au încercat să conteste rezultatele spunând că echipa de pe locul 1 a trișat sau au fost pur și simplu foarte dezămăgiți că nu au ieșit ei pe primul loc. Faptul că nu ne putem bucura de reușita altuia este o problemă, una care ne afectează și ca adulți din păcate.

La cursul următor, a venit o mamă la mine și mi-a spus chiar că fiul ei a plans după curs, pentru că „nici măcar la Digital Kids nu iese pe locul I – pentru că tocmai ce obținuse locul II la nu știu ce altă competiție.
Poate vă gândiți că „bine, bine, dar frustrarea asta este bună și data viitoare vor munci mai mult că să câștige”. Eu una mă îndoiesc și, de fapt, nu am observat acest efect. Am observat în schimb o scădere a motivației care se accentuează în timp. Dacă aveți un copil de 10, 11, 12 ani și stiti că pe la 6-7 ani era pasionat de un subiect (planete, plante, fluturi, etc), iar acum îl vedeți că se apropie cu tristețe de manuale iar lumina din ochii lui s-a cam stins, înțelegeți ce vreau să spun.

Numeroasele evaluări (interne sau externe, organizate de școală sau de operatori privați) poate că ne oferă nouă, părinților, acel confort că totul este în regulă cu al nostru copil, însă mai au un efect: distrug complet esența învățării, scad motivația în timp și încurajează competiția acerbă între copii, nu colaborarea.

Copiii învață nu datorită faptului că sunt atrași de un anumit subiect sau pentru că vor să afle mai mult, ci învață pentru că trebuie să obțina o nota mare la test. Mai mult, încep să se teamă că nu se vor ridica la așteptările părinților și simt dezamăgirea acestora de fiecare dată când vin acasă cu o notă proastă sau fără un loc pe podium. Nota devine un scop în sine iar acest lucru este greșit și contra-productiv. Fiecare eșec, fiecare notă proastă, contribuie de fiecare dată câte puțin la uciderea curiozității și a motivației. Unii dintre ei încep chiar să urască școala (nu este cazul școlii noastre însă, pentru că mediul este unul prietenos și cald, susținerea profesorilor – inclusiv emoțională – este una continuă iar copiii sunt fericiți aici).

Să nu uităm totuși că niciun sistem educațional nu poate pregăti cu adevărat copiii pentru joburile viitorului. Ei vor trebui să învețe toata viața de fapt, și vor trebui să se adapteze la domenii complet noi, pentru care nu au primit „instrucțiuni” în școală. Ca să poată face asta trebuie să fie motivați (intrinsec) să învețe continuu și să o facă cu plăcere. Mai mult decât atât, trebuie să aibă încredere în ei înșiși că pot, că știu, și că vor reuși să depășească orice obstacol. Prin evaluarile numeroase, noi le arătam de obicei ce NU știu, ce NU sunt în stare să facă și contribuim de multe ori la scăderea încrederii în sine.

Cunosc o țară în care concursurile școlare sau olimpiadele sunt extrem de rar întâlnite. O țară în care primul examen național, standardizat, este la 18 ani. O țară care nu comunică notele în mod public, ci fiecare notă în parte este discutată numai cu copilul în cauză și părinții lui. Scopul lor nu este să compare copiii între ei, ci să ajute fiecare copil în parte să își atingă potențialul maxim. O țară în care nu se pornește de la premisa că unii copii au abilități intelectuale mai scăzute decât altii, ci toți sunt tratați ca niște mici genii, chiar dacă la un moment dat au dificultăți în înțelegerea unui subiect. Dacă puteți să vă imaginați asta, în țara asta nu există școli de elită – în orice școală te-ai duce vei avea parte de aceeași calitate a educației. Nu au clase de olimpici, ci în fiecare clasă există atât copii cu performanțe foarte bune, cât și copii cu dificultăți. Variația de calitate dintre școli este minimă. Țara asta se numește Finlanda și este una dintre cele mai performante din lume, din toate punctele de vedere.

Nu o să ajungem în curând ca Finlanda, pe de o parte, și există în lumea asta și alte țări obsedate de concursuri, pe de alta parte. Nu există rețeta universală pentru succes, iar articolul meu nu își propune să omoare afacerile cu concursuri. Dacă am reușit însă să vă fac să reflectați un pic la toate aceste lucruri înseamna că mi-am atins scopul. Dacă v-am stârnit spiritul critic și vreți să aduceți argumente în favoarea numeroaselor concursuri, iarași sunteti bine-veniți să o faceți.
Pe data viitoare!

Tincuța Apateanu
CEO & Founder
Asociația Edusfera

Back to School – New Beginnings

As teachers, we measure our years not from the beginning of January, but from the start of a new school year in September. We make our plans, and ready ourselves for that all important first day. In fact, we do this ‘first day’ so often in our careers that sometimes we need to stop, and think about what a ‘first day’ really means for our children.
We will teach our grades and subjects many times in a long career, but you know what? Our children only pass by one time. They are only 6 years old once. They are only in 4th Grade once. They only have one shot at being 8th Graders.

It is a pleasure and a privilege to be a part of all of those ‘first times’, and the challenge for us is to keep fresh, keep learning and keep loving our wonderful job. As a parent as well as a teacher, I feel that it is vitally important for us all to work together for the best outcomes for the children in our care.

I came across a great book recently, which those of you with younger children might like to take a look at. It is called “Einstein never used flashcards” (Einstein Never Used Flashcards: How Our Children Really Learn – and Why They Need to Play More and Memorize Less by Kathy Hirsh-Pasek, Ph.D. & Roberta Michnick Golinkoff, Ph.D.)

The reason I recommend this book is because it emphasizes the importance of PLAY! This book will help you realize what is truly important: children do not learn from boring drill-and-kill experiences. They learn from play and enjoyable reading. On that note, there are some fabulous children’s’ books out there, and our Scholastic Bookclub is a great place to start with enjoyable reading.

I would love to advise you about book choices, but there really are just so many books out there that it is hard to choose. Next time, we’ll delve into the wonderful world of children’s literature.

ALL THAT DRAMA

Mă tot rugase cineva drag mie să scriu pe acest blog câteva rânduri despre teatru. La început nu am vrut să o fac. Mi se părea inutil să aştern pe hârtie în câteva vorbe esenţa unui lucru atât de fragil pentru un iubitor de artă. Pe urmă, m-am pomenit că scriu, convigându-mă pe mine însămi că, după zece ani aproape de când am încetat să scriu despre teatru, merită să mă apuc din nou. Merită cu aceeaşi plăcere cu care scriam, odinioară, bătrânele mele cronici de revistă. Merită cu bucuria că ai îngropat într-un sertar un manuscris şi, într-o zi, dai de el întâmplător, îl ştergi de praf şi, cu emoţie, te reapuci să scrii. Aşa că, într-un fel sau altul, îi mulţumesc prietenului care m-a îndemnat să vorbesc despre teatru.

Nu o să desfac acum firul în patru ca să explic ce bine se poate face teatru în ziua de azi, ci o să rămân la întrebarea la care a trebuit să dau răspunsul de opt ani încoace, de când am intrat în învăţământ, de ce este bine pentru un copil să aibă loc, în săptămâna lui aglomerată cu virgule şi ecuaţii, pentru o gură mică de oxigen. Eu cred că este bine pentru simplul motiv că poate să se descopere. Cu multe vorbe, şoapte, strigăte, chicoteli. Să se descopere spunând poveşti cu şi despre el însuşi, să se descopere în mijlocul unei situaţii în care a fost sau va fi pus cu siguranţă, să se descopere chiar şi atunci când transmite mai departe ceea ce vrea să spună când nu spune. O mulţime de descoperiri, ca într-o călătorie unică, în care copilul învaţă să reacţioneze. În care fiecare devine o oglindă şi oglinda se lăţeşte sau se micşorează, în funcţie de cât de mult se lasă convins. În teatru nu poți minți. Dacă te laşi convins, furat, şlefuit, nu poţi scoate din tine decât nişte adevăruri uluitoare. O să fiţi surprinşi dar un copil ştie ce să facă cu un adevăr. Îl pune deoparte, într-o cămăruţă, încuie bine uşa şi păstrează cheia în buzunar. Şi uneori, când împrejurările o cer, uşa se mai deschide şi cămara se umple cu alte adevăruri, cu alte descoperiri pe o hartă mare şi emoţionantă, a sentimentelor, a trăirilor, a reacţiilor. Ce şansă pentru acest copil când, mai târziu, atunci când va fi devenit un matur pus în ipostaze de tot felul, să aibă atâtea resurse de adevăr câte provocări i se oferă!

Ei bine, da, teatrul îl poate face pe un copil să ştie că, dincolo de barierele pe care le impun ceilalţi, el poate să viseze, el poate să afle mai multe despre atâţia oameni, el poate să creeze frumos şi curat, poate să lumineze tainic ca o lumânărică pe care, de drag, nu-ţi vine să o mai stingi. Copilul acesta curios are o forţă uluitoare să depăşească obstacole, să se ridice, să încerce, să se autodepăşească. Iar teatrul îi oferă cadrul, uneltele cu care să sape acolo adânc în inimă şi să scoată la iveală diamante – unul al cunoaşterii, altul al emoţiei, altul… cine ştie? În teatru înveţi să rosteşti. În teatru înveţi să şi taci. Înveţi să iubeşti, înveţi că unii pot urî până în măduva oaselor, înveţi că există mult bine pe care îl putem face foarte uşor dar la fel de uşor se întinde şi răul, înveţi să speri, înveţi să ierţi şi, mai presus de toate, să ai răbdare. Că niciodată nu e prea târziu să o iei de la capăt. Că drumurile nu sunt fără intersecţii şi că poţi descoperi x rezolvări ale aceleiaşi probleme.

Ştiu sigur că acei copii care aleg să facă o oră de teatru la noi în şcoală ard din toţi rărunchii. Sunt ca nişte scântei care aşteaptă să fie încălzite. Sunt însetaţi de imaginaţie şi pregătiţi oricând, la linia de start. Ştiu sigur că, la un moment dat, vor învăţa nu doar să empatizeze cu un personaj, dar şi cu cei din proximitatea lor. Teatrul îi ajută să fie deschişi spre orice, să se simtă stăpânii oricărei poveşti inventate vreodată, să îşi regizeze propriile idei. Teatrul oferă, dar cere şi efort, timp, pasiune şi curaj. De aceea, îi admir în fiecare zi pe copiii care trec pragul sălii de repetiţie. Sunt actorul şi spectatorul lor. Mă confesez lor şi îi ascult rând pe rând. Avem un permanent schimb de datorii, oferte şi tranzacţii sufleteşti, dar nimeni nu se simte epuizat. Eu cred că merită. Şi ei la fel. Cineva îmi reproşa, odată, că lucrez căutând performanţă. Dar, ia gândiţi-vă, cât de mult preţuim o zi în care ceva ne-a făcut să fim fericiţi. Deci cum, bunilor, să ratez bucuria cu care un copil trăieşte o clipă de fericire? A, nu v-am spus… O lecţie de teatru, chiar şi la noi la şcoală, nu ţine mai mult de-o clipă.
10

De ce aduc bucurie copiii în viaţa adulţilor?

Cine a privit măcar o dată un copil, cine s-a uitat în ochii lui…ştie!

Este acea frumuseṭe care nu poate fi descrisӑ în cuvinte! Este liniştea pe care el o emana! Este starea lui de A FI. Fiecare copil este un Univers întreg şi lumile se înclina în faţa puritaţii lui.

De ce aduc bucurie copiii în viaţa adulţilor?

Fiindcă ne fac să trăim în momentul Prezent. Pentru că sunt parte din noi şi chiar dacă uităm să respirăm bucurii şi frumusete, ei ne ajută. Ne ajută necondiţionat, doar să le dăm şansa unei priviri atente, aplecate asupra lor.

M-a impresionat pană la lacrimi un scurt mesaj video, în care un copil, un elev, este scos din clasă doar pentru că nu putea să pronunţe un cuvânt! Şi trăim într-o lume în care NU există nici măcar doi oameni la fel.

Cred sincer că fiecare copil face, în fiecare moment, ce poate el mai bine. Adesea, greşim noi cei mari atunci când nu avem răbdare cu ei. Atunci când presupunem că ei trebuie să ştie şi să facă totul si orice fară ca noi să răspundem întrebărilor, fără să le explicăm, fară să îi îmbrăţisam şi fără să le arătam că le suntem aproape în fiecare moment.

Din rolul meu de învăṭătoare văd multe, multe chipuri și chiar mai multe stări, trăiri. Văd cum o ora începută cu un zâmbet aduce mii de zâmbete în schimb. Văd cum întrebările adresate copiilor, îi cresc și îi dezvoltă. Văd cum o durere, un disconfort neexprimat aduce norişori pe chipul lui de copil.

Îmi place să cred că tot mai mulţi oameni mari înţeleg şi acceptӑ cӑ un copil este înainte de orice o fiinţӑ completӑ, o fiinţӑ frumoasӑ pe care o ajutӑm sӑ creascӑ “udând” potenţialul personal, îndrumându-l, iubindu-l şi arӑtandu-i cӑ şi noi muncim, şi noi trăim şi nouӑ ne este uneori greu.

De aceea, îmi plac mult bucuriile trӑite şi împӑrtӑșite de copii! Aş putea sӑ vӑ dau şi exemple, dar sunt sigurӑ cӑ fiecare avem multe, multe exemple personale în care copiii ne-au facut sӑ trӑim bucurii!

Ce-ați zice dacă ne-am nota zilnic într-un caieţel o bucurie pe care am trӑit-o datoritӑ lor şi o bucurie pe care noi le-am adus-o?

Părinţii şi școala

Implicarea părinţilor în educaţia copilului, la şcoală şi acasă, este considerată a fi unul dintre cei mai importanţi factori  legaţi de succesul şcolar si a vieţii copilului în general.
Conform cercetărilor, copiii unor părinţi implicaţi au performanţe şcolare mai bune si acced la nivele mai înalte de educaţie.

Un mediu familial care încurajează învăţarea este mai important decât venitul părinţilor, nivelul educaţional sau background-ul cultural. Implicându-se activ în educaţia copiilor lor, părinţii le transmit acestora un mesaj important: că sunt interesaţi de activităţile copiilor, iar şcoala este importantă.

Nu este suficient ca un părinte să îşi trimită cu conștiinciozitate copilul la şcoală în fiecare zi sau implicarea părintelui să fie redusă la asistarea copilului la teme, pentru ca acesta să aibă succes.

Partea cea mai importantă a implicării părinţilor în educaţia şcolară a copilului este aceea de a oferi oportunităţi de învăţare atât acasă, cât şi pe stradă, în orice împrejurare, ajutându-l să ia decizii şi să pună în practică lucrurile învăţate la şcoală.

” Meseria de părinte”, nu poate fi lăsată  doar pe seama instinctului, a intuiţiei şi a afecţiunii, ci necesită implicare în viaţa şi educaţia copilului, cunoştinţe despre particularităţile de dezvoltare ale fiecarei vârste, tehnici parentale eficiente în atingerea scopurilor educative şi nu în ultimul rând preocupare faţă de rolul de părinte şi faţa de întreaga experienţă şcolară  a copilului.

Părinţii trebuie să profite de numeroasele oportunităţi pe care le au pentru a deveni parte din viaţa şcolii şi pentru a extinde sensul de comunitate în familiile lor.
În acest sens Departamentul de PSHE al Avenor College a creat  Programul de educaţie parentală  “ Şcoala de Acasă ”, prin care oferim părinţilor, într-o manieră interactivă şi proactivă, în cadrul a doua sesiuni lunare, posibilitatea de a optimiza dezvoltarea cognitivă, socială şi emoţională a copilului, de a reflecta asupra rolului de părinte şi de a învăța cum să gestioneze comportamentele dificile ale copiilor.
Părinţii au propriile întrebări şi temeri despre cum să-şi educe copilul, de ce copilul are un comportament şi nu altul, cum să reactioneze ca părinte în anumite situaţii, sau cum să-i ofere copilului un mediu cât mai sanatos în care să se dezvolte. Oferirea unui cadru în care părinţii pot găsi răspuns la aceste întrebări este un beneficiu imediat al participării într-un astfel de program.

De ce (să) nu citim?

Preluare din Dilema Veche:

Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“. Alţii disting între descurcăreţi („şmecheri“) şi înnămoliţi („fraieri“).

La vremea adolescenţei şi a tinereţii, în România ceauşistă a anilor ’70 şi ’80, eu puneam pe primul loc disponibilitatea pentru lectură. Eram convins că între cei care citesc şi cei care nu citesc se trasează linia de demarcaţie dintre umanitate şi contrariul ei. N-aş fi luat cu mine în ruptul capului pe o insulă pustie o persoană nededată lecturii, nici măcar de-ar fi fost Marilyn Monroe. Aş fi ales, în loc, o carte. Probabil şi din cauza felului în care arăta lumea în care eram nevoit să trăiesc şi să cresc, mi se părea că a te refuza cărţilor înseamnă să-ţi ratezi unica şansă de a accede la sau de a rămîne în umanitate.
Greşeam, de bună seamă.

Cît am fost profesor stagiar într-un orăşel din Prahova, în perioada „marilor descoperiri“ aşadar, aveam să cunosc şi aversul, şi reversul medaliei. Predam la „clase de sacrificiu“, cum primea orice nou venit, şi era un coşmar. Problema nr. 1 era cum să ieşi teafăr de la ore. Mulţi dintre elevi aveau cazier. În orice caz, mai nimeni nu era nici interesat, nici capabil să înţeleagă ce le cerea programa să înveţe. Pierduseră trenul de mult şi nu-i mai aştepta nici un vagon de rezervă în gară, aşa că se tîrau prin şcoală în cel mai bun caz resemnaţi, de regulă însă cu acea recalcitranţă a adolescenţilor puşi să facă lucruri pe care le percep ca absurde şi umilitoare. Soluţia mi-a dat-o, întîmplător, Shakespeare. Nu mai ştiu cum mi-a venit ideea să le povestesc una dintre piesele lui, nici care era. Cert e că, mai bine de un trimestru, le-am depănat aproape toată producţia dramatică a genialului brit – cu ajutorul lui Charles Lamb, să-i dea Dumnezeu odihnă veşnică pentru ale sale Tales from Shakespeare. Era momentul de graţie al orei, care aşeza peste clasă o tăcere fascinantă. (Peste mulţi ani, am ascultat la Universitate conferinţa unui cambodgian despre cum supravieţuise revoluţiei Khmerilor Roşii. Încarcerat, cîştigase bunăvoinţa paznicilor lui, puştani care făceau legea cum le trăznea, împuşcînd orice deţinut îi călca pe nervi. Izbutise să rămînă singurul în viaţă din celula lui povestindu-le gardienilor din ce citise pentru propria-i meserie, ascunsă cu grijă altminteri: profesor de engleză. Şeherezada are o mie de chipuri!)

Dar am cunoscut şi reversul. Un coleg, profesor de sport, inteligent şi cultivat, m-a chemat într-o seară la cenaclul local. Am fost torturat ore în şir cu diluvii de versuri, faţă de care dragul nostru poet interbelic Vasile Militaru ar fi trecut drept un T.S. Eliot valah. Şi, în calitate de oaspete de onoare, a trebuit să şi comentez lecturile, simţind cum la orice încercare de a coborî sub plafonul laudelor entuziaste stăteau să izbucnească puhoaie de lacrimi. În final, între patru ochi, colegul mi-a revelat sensul lecţiei pe care tocmai mi-o predase. Vezi, asta facem noi, cu nobilele noastre intenţii profesorale: creăm nişte nevoi pe care oamenii n-or să fie niciodată în stare să le satisfacă. Îi facem nefericiţi. „Ţal!, nene Iancule“ – mi-am zis şi eu, în gînd, luîndu-mi rămas bun de la cinicul amfitrion.

În timp, m-am convins că există şi oameni citiţi de o calitate jalnică şi „inculţi“ admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formaţie, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ţi dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O şansă.

Există, nu mai vorbesc, o largă şi policromă patologie a lecturii. Chestia nostimă e că de ea nu s-au ocupat doar specialiştii en titre – psihologii, sociologii, pedagogii –, ci şi scriitorii înşişi. Noxele, abuzurile, devianţele pasiunii pentru citit au fost descrise în fel şi chip, în registru burlesc, eroic-comic, ironic, dramatic, tragic, chiar de către cei a căror existenţă devine caducă în absenţa ei. Sminteala lui Don Quijote, bovarismul Emmei, maniacalitatea Autodidactului din Greaţa lui Sartre, inumanitatea sumbră a profesorului Peter Kien din Orbirea lui Canetti, stranietatea presatorului de hîrtie din O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal… Ridicolul infantil al amorului inspirat de Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, povestit de Kogălniceanu în Iluzii pierdute, aiureala Elenei, protagonista bovarică a piesetei lui Costache Caragiali, Îngîmfata plăpămăreasă („O, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir… Săracu, cîte n-a suferit pentru amor! (…) Zău, nu este mai mare fericire decît să ştie cineva carte.“), autoinstrucţia malefică a lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, care-şi întăreşte proiectele parvenirii cu o bibliotecă întocmită ad usum, fanfaronada Ziţei din O noapte furtunoasă („Eram ambetată absolut. «Dramele Parisului» cîte au ieşit pînă acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi.“)…

Este adevărat. Lectura poate şi să sucească mintea, şi să încîlcească inima.

Citim, spuneam data trecută, ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai găsim drumul de la pat la uşă. Sau că avem atîta loc în ea de bate vîntul.

Nu este, cred, motiv de îngrijorare. Răspunsul îl găsesc, eu unul, tot în Shakespeare, în acel monolog al Părintelui Laurence din Romeo şi Julieta, în care acesta meditează, privind la ierburile de leac adunate în coş, la felul de a lucra al naturii: „Within the infant rind of this small flower / Poison hath residence, and medicine power“ („E şi-un balsam de leac într-un caliciu / Al unei flori gingaşe, şi-i otravă“). Sau în Faust. Sau în, vai!, alte scrieri cărora le datorez ceea ce sînt.

Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuinţări ale cărţilor. Pentru asta, e un antidot. Să înveţi să citeşti. Nu-i uşor, dar e posibil. Şi şcoala ar avea de ce interveni aici.

Ce mă îngrijorează pe mine, în schimb, este mai puţin faptul că cititul ar avea „factori de risc“ inerenţi, cît ideea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui venerabil cimitir al dinozaurilor. Despre asta, însă, data viitoare.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

De ce (să) citim?

Preluare din Dilema veche:

Ştiu că nu voi mai citi niciodată cu aceeaşi intensitate cu care citeam la 15-20 de ani.

„Cu Rudiger din lume virtutea a dispărut.“ E un vers din Nibelungii. Nu mai ştiu cine e Rudiger. Un personaj secundar care moare, la un moment dat, eroic. Dar ţin minte exact stupoarea încercată cînd am dat peste acest vers. Era vorba despre mult mai mult decît încîlcelile amoroase sau ambiţioase ale unor Brunhilde şi Krimhilde. Aveam în faţă povestea prăbuşirii unei lumi. Urma să-l ascult pe Wagner, să-l citesc pe Nietzsche. Aveam un vers de care să mă reazem. Ştiam că a spune „Cu Rudiger din lume virtutea a dispărut“ e o hiperbolă, nici măcar una foarte ingenioasă. Dar asta nu prea avea importanţă. Simţeam că cel care va fi rostit cuvintele respective era cutremurat de sensul lor literal. Şi mă făcea să simt acelaşi lucru.

„Ripeness is all“ – spune Lear, rătăcind, fără adăpost, în voia furtunilor. O spune în faţa nebunului? A lui Edgar – aşa se chema cel care îi rămîne alături în pribegie? Nu mai ştiu. E o replică ce poate fi înseriată – cu siguranţă şi este – în antologiile de maxime şi cugetări, printre sute, printre mii de alte rostiri pline de miez. Însă nu faptul că Shakespeare e o sursă prodigioasă de aforisme mi-a ţintuit atenţia. Din povestea copilărească a sării în bucate, Lear mă azvîrlea în neliniştile adînci ale maturizării, ale luptei cu timpul care, în adolescenţă, nu prea are deloc răbdare. Şi, altminteri, cum poţi transporta întreaga încărcătură a unei rostiri atît de simple, în limba română? Avem o sumedenie de traduceri minunate din Shakespeare. Puteam să verific – şi am făcut-o, de bună seamă – ce echivalenţe i s-au dat în româneşte. Însă ea aşa mi-a rămas încapsulată în memorie, strîngînd în ea o forţă de sugestie care mă face şi acum să tresar cînd îmi revine în gînd: Ripeness is all. Tot aşa cum, repezindu-mă să recitesc Moby Dick în varianta integrală, nu cea pentru copii – ce blasfemie! – cu care am avut primul contact, am păstrat în cap celebra formulă de deschidere, în versiunea originală: Call me Ishmael.

„Sufletul tău cel păcătos.“ Asta îi spune colonelului Procolo un personaj enigmatic, cînd colonelul îl întreabă ce are în lada pe care o trage după el cu căruţa, pe potecile pădurii. Iar cînd rosteşte aceste cuvinte, insul deschide capacul lăzii, din care izbucneşte un stol imens de fluturi. Este, evident, un simbol. Poate nu cel mai important din Secretul pădurii bătrîne, de Dino Buzzati. Din acest simbol curge una dintre poveştile care se întretaie în lupta pădurii cu proprietarul acesteia, colonelul Procolo, care i-a pus gînd rău. Fluturii vor depune larve, din care vor ieşi ichneumonide, fiinţe de-o zi, care… Cum se joacă Buzzati la graniţa dintre simbolic, fantastic şi fabulos poate fi subiectul unui seminar de tehnici narative sau suportul unui curs de scriere creativă. Nu asta contează însă. Pentru mine, ce a contat a fost revelaţia deschiderii către un adevăr imediat şi acut, intens personal, a unei poveşti în care imaginaţia îşi dă frîu liber.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.“ La vîrsta la care începi să frămînţi întrebările despre sensul vieţii. Cînd ţi se spune că ce ai de făcut, în primul rînd, e să înveţi, pentru că îţi va folosi, cît nici nu te aştepţi, în viaţă. Un oximoron, aşadar. Înveţi să trăieşti, nu să mori. Şi totuşi, se pare că Eminescu a intuit că lucrurile nu stau chiar aşa. Iar figura de stil, care va fi fost ea, păleşte în faţa acestei intuiţii: moartea îşi are şi învăţul, şi dezvăţul ei.

Mă opresc. N-am de ce să vărs cititorilor sacul meu plin de semiamintiri literare: jumătate memorie, jumătate uitare.
Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri, oximoroane – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.

De ce oamenilor le place, de atîta amar de vreme, să spună, să scrie, să asculte sau să citească poveşti scornite nu e clar nici pînă azi. S-a spus că ar fi înrudite cu istoria şi că sînt, în felul lor, mai adevărate decît aceasta, dat fiind că relatările istorice sînt constrînse să se mărginească la ce s-a întîmplat, în timp ce o poveste bine ticluită istoriseşte ce ar trebui să se întîmple, sub semnul necesarului şi al verosimilului. S-a spus despre unele dintre ele că, prin mila şi teama pe care ni le stîrnesc, ne purifică de propriile emoţii. S-a spus că ne readuc la condiţia noastră primară, refăcînd „strigătul originar“ al omenescului din noi. Că ne dezbară de egoismul în care ne îngroapă viaţa de zi cu zi. Că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe. Că hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii, ridicîndu-ne deasupra poncifelor şi a locurilor comune. Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci cînd valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi. S-a spus cam totul pe tema asta şi încă pare a fi insuficient.

Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată. Restul e o largă enumerare. O poveste, la rîndul ei.

Dacă aş fi pus în situaţia de a-i explica unui tînăr de 15-20 de ani de ce e bine să citească, probabil primul lucru pe care i l-aş spune este că mai tîrziu va fi prea tîrziu. Nu e un răspuns foarte convingător, dar e cel puţin cu certitudine adevărat.

E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm.

Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.