Etichetă: blog

Bună întrebare! Avenor College are un site oficial, cu informații despre școală, activități, profesori și toate cele. Mai are și o simpatică pagină de Facebook, primenită aproape zilnic cu fotografii și scurte rânduri care consemnează viața școlii în ce are ea mai spectaculos: principalele evenimente, festivități, spectacole, concursuri, momente ale învățării, elevi care ne onorează. Pe deasupra, mai există și revista școlii, proiectată anul acesta cu un chip nou, un nume nou, dar despre astea… să păstrăm misterul.

Știm cu toții ce e un blog, nu-i așa? Mai știm că există bloguri și bloggeri, unii mai faimoși decât mulți jurnaliști de la publicații respectabile, alții doar dornici să se destăinuie unui segment îngust, specializat, de prieteni virtuali. Oricât de divers ar fi astăzi peisajul blogurilor sau al bloggerilor, ceva îi unește, totuși: nevoia, uneori imperioasă, de a comunica. De la ”datul cu părerea despre toate și nimic”, la gânduri personale, idei, păreri opinii, gusturi, dorințe. A scrie pe un blog este mai puțin angajant decât a redacta sub semnătură un document oficial sau o comunicare științifică, dar totuși mai responsabil decât a mâzgăli un bilețel cu o răutate mică și a-l strecura colegului în deplină confidențialitate.

Acum, după ce am identificat nevoia de comunicare ce stă la baza alcătuirii și întreținerii unui blog, ar fi de răspuns la următoarea întrebare: de ce o pagină (mai adecvat: o secțiune) făcută de profesori? Profesorii ăștia nu au și ei o viață? Toată ziua comunică și iar comunică: de dimineață și până târziu în amiază comunică informații, cunoștințe, în pauze comunică cu elevii sau între ei, în desele ședințe comunică experiențe, dări de seamă și câte or mai fi. Ba unii, mai ambițioși mai produc și câte o comunicare la sesiuni științifice sau de susținere de doctorat. La telefon, pe mail și prin viu grai comunică de zor cu părinții. Despre lucruri bune sau mai puțin bune.

Deschid această secțiune scrisă de oamenii Școlii cu convingerea că ei, dragi cititori, mai au încă nevoie, chef, poftă, să comunice. E un truism, dar tocmai de aceea adevărat ca un truism (J) că un profesor bun nu e acela care știe foarte multe în specialitatea lui, ci acela care se pricepe să le impărtășească celor cărora li se adresează. Să împărtășească? Păi ne întoarcem din nou la comunicare și la nevoia – la marginea ”viciului” de a lega punți. Între tine și ceilalți, între alții și ceilalți.

Pe măsură ce vor trece zilele, veți vedea (sau mai corect veți citi) cum și ce comunică prin intermediul unui blog profesorii de la Avenor. Ce experiențe vor să împărtășească, ce gânduri îi populează. Dar și ce filme le plac, ce lecturi i-au tulburat sau ce rețetă de mâncare au experimentat. Veți cunoaște lumea profesorilor noștri un pic mai desprinsă de veșmintele oficiale și de aura orei de la clasă, dar mai aproape de fibra noastră umană. Și veți constata, probabil fără mirare, că profesorii rămân…profesori.

Stați liniștiți! E de bine.

Timpul este prietenul omului atunci când este tratat cu respect şi bucurie!
Noi am ales să petrecem ÎMPREUNĂ timp de cea mai buna calitate, să fim conştienti cum creştem, să ne asumăm propriul drum şi cu hărnicie să facem tot ce putem mai bine şi mai frumos.

La fiecare sută de zile împlinite, ne oprim niţel şi ne gândim la ce am realizat, la ce am putea face mai bine, la ceea ce admirăm şi la ceea ce ne bucură foarte mult. Fişa de reflecţie completată responsabil de copii este mai mult decât un jurnal al ultimelor 100 de zile trecute. Este o dovadă a trăirilor, a emoţiilor, a lucrurilor care au rămas întipărite în mintea lor, în viaţa lor. Învăţ mereu citind fişele lor de reflecţie. Poate ar fi frumos şi interesant ca şi în familie, părinţi şi copii, să îşi acorde acest timp pentru a reflecta la cum trece timpul în viaţa lor şi la ce anume îi face unici, frumoşi, talentaţi.

Astfel, am ajuns la primele 400 de zile de şcoală din viaţa noastră şi credem că ÎMPREUNĂ reuşim să trăim timpul cu mult folos: copii, părinţi, profesori.

Văzându-i pe copiii cum cresc, am realizat din nou că timpul capătă valoarea pe care noi i-o dăm. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi place să văd că reuşim, zi de zi, să respirăm în acelaşi ritm, că aplaudăm bucuriile, că ne oprim atunci când ceva nu înţelegem, că întrebăm, că ne jucăm, ne corectăm greşelile, că suntem atenţi la oamenii din jurul nostru.

Din prima zi de şcoală pâna acum am fost între elevii mei şi i-am îndrumat cu răbdare şi speranţă. Fiecare sută de zile adunate ne-a învăţat să construim povestea noastră.

La 100 de zile am arătat ce colecţii avem în viaţă, la 200 de zile am împărtăşit cu colegii din aceeași generație preferinţe în învăţare şi talente, la 300 de zile de şcoală am colaborat cu clasele mai mari, făcând ore împreună.

La 400 de zile de şcoală suntem personaje de poveste într-o poveste creată de noi sau una deja cunoscută. E o sărbătoare de fiecare dată! Ne oprim o zi şi cântărim drumul parcurs, progresul realizat, efortul depus; ne bucurăm că suntem ÎMPREUNA, că învăţăm unii de la alţii şi că suntem prieteni.