Programul de parenting „Școala de acasă”

La Avenor College am dat startul unei noi ediții a proiectului „Școala de acasă”, un program de parenting pe care-l organizează consilierii noștri școlari pentru comunitatea de părinți. Anul acesta, conceptul care ghidează seria de workshopuri este „părinți pentru părinți”. Ceea ce înseamnă că vorbitorii invitați sunt chiar membri ai comunității de părinți Avenor, specialiști în domeniul psihologiei, dar și în domenii conexe, cum ar fi coaching, artă, dermatologie sau stomatologie.

Gazda primului workshop din acest an școlar a fost Monica Nicolescu*, care este Professional Certified Coach și are experiență în psihologia performanței. I-a provocat pe părinții prezenți la întâlnire să se uite cu sinceritate la valori – principiile de viața pe care își bazează comportamentul –  și la modul în care aleg să le transmită copiilor. Părinții au răspuns cu generozitate, împărtășind experiențe personale.

Compasiunea, curajul, încrederea, independența, responsabilitatea, răbdarea, toleranța, perseveranța (în special atunci când întâmpină greutăți) sunt doar câteva dintre valorile despre care au discutat părinții. Clarificarea valorilor este un proces de învățare atât pentru copii, cât și pentru părinți, a explicat Monica Nicolescu. De multe ori, părinții trebuie să facă un efort pentru a-și clarifica sistemul de valori, mai ales atunci când acesta conține elemente contradictorii: curiozitate versus autocontrol, curățenie versus creativitate, onestitate versus politețe, concentrarea asupra mediului academic versus concentrarea asupra vieții sociale și multe altele.

Transmiterea valorilor către copii este un proces care implică mai multe abordări, fiecare cu avantaje și dezavantaje și care sunt mai eficiente atunci când sunt folosite în combinație. De asemenea, este un proces care necesită timp din partea părinților. Întâi, timp pentru a se gândi ce comportamente și trăsături vor să vadă la copiii lor. Apoi, timp pentru a se implica în transmiterea respectivelor valori și răbdare până când copilului le va putea internaliza.

Coach-ul i-a încurajat pe părinți să folosească exercițiul din debutul workshop-ului, de împărtășire a unor povești de familie, și acasă, pentru a demonstra copiilor valorile în care cred. Și a încheiat sesiunea cu un alt exercițiu, prin care i-a invitat pe părinți să înceapă fiecare să-și construiască un plan pentru transmiterea valorilor. I-a ghidat cu ajutorul unor întrebări despre valorile care nu reprezintă puncte forte ale copilului, despre personalitatea și comportamentul copilului, modul în care se reflectă valorile respective în viața de familie și influențele din afară. Iar ca punct final, i-a încurajat să-și noteze trei lucruri pe care vor să înceapă să le facă chiar din această săptămână pentru a le transmite copiilor valorile dorite.

*Monica Nicolescu este profesor asociat în cadrul Academiei de Studii Economice, programul MBA Româno-Francez INDE, facilitând modulul de Dezvoltarea Carierei. Din 2013, ocupă poziția de președinte International Coach Federation Romania. Este mamă a doi băieți și creatoare a unui workshop dedicat mămicilor ce doresc să își reia activitatea profesională după concediul de maternitate.  

O expoziție cu har

Circul de ani buni prin țări străine, mai mult sau mai puțin occidentale. Cutreier cu pasiune și interes muzeele de artă, de științe, sau expozițiile ocazionale. De fiecare dată nu contenesc să mă minunez de grija pe care o au custozii acestor lăcașe ca publicul tânăr, de la copii la studenți, să se simtă participant la ”viața” exponatului. Trăim sub zorii unei culturi interactive unde rolul privitului și privitorului pot alterna și unde omul modern, cu atât mai mult copilul ce-și antrenează toate zonele de interes înspre ludic, dorește să fie deopotrivă jucător, regizor sau spectator în spațiile, deloc moarte, ale muzeului sau expoziției. Într-o sală de la Neue Pinakothek din Munchen, elevii stau pe pernițe comode alături de profesoara de arte și interpretează creativ un tablou de Monet. Într-o expoziție destinată perioadei Art Nouveau din Viena, copiii au ocazia să se așeze pe piesele de mobilier Jugendstil, să se joace cu jucăriile epocii, să probeze hainele celor mici din acele vremuri mari. Distanța dintre vizitatorul smerit și exponatul intangibil s-a redus până la extincție.

La noi în România au început, mai întâi timid, apoi mai accentuat aceste experimente menite să apropie copiii de obiectul propriei cunoașteri. Muzeul Antipa, Muzeul Țăranului Român sunt printre pionieri: familiarizarea cu lumea dinozaurilor, rămasă pe locul întâi al fascinației infantile sau ateliere creative care reconstituie tradiții meșteșugărești.

Acum câteva zile, mi-a fost însă dat să descopăr, o expoziție neobișnuită, ai căror organizatori, Laura și Guido, părinți de-ai noștri, vin dintr-o zona de anteprenoriat cultural activ și inovativ. Ei sunt cei care, în ultimii zece ani, prin firma de evenimente culturale Emagic ne-au făcut atâtea cadouri celor care, între altele, iubim muzica rock de calitate: festivalul Best (unde ne-au delectat The Killers, Unkle, Roisin Murphy), trupele Depeche Mode, Red Hot Chili Peppers, artisti ca Peter Gabriel sau Tori Amos. Mămică de școlar la clasele primare, Laura este în același timp foarte preocupată de timpul liber al băiatului, în alte contexte educaționale decât lumea relativ strictă a școlii, care pot îmbogăți spiritul unui copil. Copiii noștri sunt inventivi, neobosiți în a obține și procesa informația, perfecți mânuitori de tehnici audio video. Iar lumea în care ne trăim timpul liber nu prea dă substanță acestor porniri: un film 3D la Mall, un Lasermax, mai târziu un bowling și… cam atât. Pornind de la interesul copilului propriu, organizatorii s-au gândit la interesele tuturor acestor copii, încărcați la școală și… descărcați în weekend. Alături de câțiva redutabili specialiști, de la istorie la arte plastice, de la istoriografie la etnologie, au creat un alt fel de expoziție destinată tuturor copiilor de la 6 la 14 ani. De fapt o serie de expoziții numite generic History Hackers, dintre care pe prima, intitulată Secretele Egiptului Antic, am avut bucuria s-o vizitez și, mai ales, s-o observ prin ochii delectați ai copilului.

Într-o zonă urbană de un farmec nedezmințit, într-un spațiu recent reabilitat, pe urmele (sau ruinele) hanului Gabroveni, un amestec stilistic rafinat de cărămidă roșie vetustă și sticlă lăsând loc vederii și transparenței vestigiilor istorice…

În trei săli spațioase, amenajate în respectul fascinantei lumi a Egiptului antic (panouri informative despre piramide, zei, simboluri, mituri, dinastii faraonice), dar și adecvat unui public specific, copiii…

Copiii nu mai au chef de predici ținute de ghizi savanți care să repete conținutul orelor de istorie. Copiii noștri se uită la Discovery, călătoresc la Muzeul de Științe din Valencia sau la Acvariul din Barcelona. Au acasă albume și enciclopedii interactive. Lor le place ”carnea” istoriei, sunt nerăbdători să audă povești și informații, dar altfel spuse, mai aproape de spectaculosul istoriei TRĂITE. Și chiar asta se întâmplă la expoziția concepută de prietenii mei. Copiii se pot ascund în camera secretă a piramidei, fac poze de pe tronul lui Tutankamon, cu mitra și sceptrul faraonului. Cei curajoși se bagă în sarcofag, reconstituind fiorii istoriei misterioase a cultului morților, o componentă esențială a civilizației egiptene, dar la dimensiunea înțelegerii lor. Cei și mai curajoși se pot încumeta să asiste și să contribuie la procesul mumificării cu toate detaliile insolit-exotice: îmbălsămare, preparea, înfășurarea mumiei. Vă asigur, e pasionant și pentru un adult. Fetele de la clasele mici se pot costuma în preotese, regine sau zeițe. Cei mai răbdători învață să-și scrijelească numele cu ajutorul… hieroglifelor. Au atelier de făcut – și de înțeles – amulete, dar și de confecționat podoabe și bijuterii de epocă.

Am părăsit expoziția Secretele Egiptului antic după ce am participat la un vernisaj prietenos și insolit: copii însoțiți de oameni mari se simțeau în largul lor colindând și scotocind prin toate cotloanele și, în final, delectându-se cu produse culinare egiptene. Am avut sentimentul liniștitor că și în țara asta se pot întâmpla lucruri remarcabile, frumoase, folositoare. E nevoie de bun gust și bun simț. De oameni entuziaști și dedicați. Aștept cu fiori următoarea expoziție tematică. Mă și gândesc ce-o să fie: Inchiziția? Vrăjitoria în Evul mediu? Marile descoperiri geografice?…

De ce (și) un blog?

Bună întrebare! Avenor College are un site oficial, cu informații despre școală, activități, profesori și toate cele. Mai are și o simpatică pagină de Facebook, primenită aproape zilnic cu fotografii și scurte rânduri care consemnează viața școlii în ce are ea mai spectaculos: principalele evenimente, festivități, spectacole, concursuri, momente ale învățării, elevi care ne onorează. Pe deasupra, mai există și revista școlii, proiectată anul acesta cu un chip nou, un nume nou, dar despre astea… să păstrăm misterul.

Știm cu toții ce e un blog, nu-i așa? Mai știm că există bloguri și bloggeri, unii mai faimoși decât mulți jurnaliști de la publicații respectabile, alții doar dornici să se destăinuie unui segment îngust, specializat, de prieteni virtuali. Oricât de divers ar fi astăzi peisajul blogurilor sau al bloggerilor, ceva îi unește, totuși: nevoia, uneori imperioasă, de a comunica. De la ”datul cu părerea despre toate și nimic”, la gânduri personale, idei, păreri opinii, gusturi, dorințe. A scrie pe un blog este mai puțin angajant decât a redacta sub semnătură un document oficial sau o comunicare științifică, dar totuși mai responsabil decât a mâzgăli un bilețel cu o răutate mică și a-l strecura colegului în deplină confidențialitate.

Acum, după ce am identificat nevoia de comunicare ce stă la baza alcătuirii și întreținerii unui blog, ar fi de răspuns la următoarea întrebare: de ce o pagină (mai adecvat: o secțiune) făcută de profesori? Profesorii ăștia nu au și ei o viață? Toată ziua comunică și iar comunică: de dimineață și până târziu în amiază comunică informații, cunoștințe, în pauze comunică cu elevii sau între ei, în desele ședințe comunică experiențe, dări de seamă și câte or mai fi. Ba unii, mai ambițioși mai produc și câte o comunicare la sesiuni științifice sau de susținere de doctorat. La telefon, pe mail și prin viu grai comunică de zor cu părinții. Despre lucruri bune sau mai puțin bune.

Deschid această secțiune scrisă de oamenii Școlii cu convingerea că ei, dragi cititori, mai au încă nevoie, chef, poftă, să comunice. E un truism, dar tocmai de aceea adevărat ca un truism (J) că un profesor bun nu e acela care știe foarte multe în specialitatea lui, ci acela care se pricepe să le impărtășească celor cărora li se adresează. Să împărtășească? Păi ne întoarcem din nou la comunicare și la nevoia – la marginea ”viciului” de a lega punți. Între tine și ceilalți, între alții și ceilalți.

Pe măsură ce vor trece zilele, veți vedea (sau mai corect veți citi) cum și ce comunică prin intermediul unui blog profesorii de la Avenor. Ce experiențe vor să împărtășească, ce gânduri îi populează. Dar și ce filme le plac, ce lecturi i-au tulburat sau ce rețetă de mâncare au experimentat. Veți cunoaște lumea profesorilor noștri un pic mai desprinsă de veșmintele oficiale și de aura orei de la clasă, dar mai aproape de fibra noastră umană. Și veți constata, probabil fără mirare, că profesorii rămân…profesori.

Stați liniștiți! E de bine.

Primele 400 zile de școală

Timpul este prietenul omului atunci când este tratat cu respect şi bucurie!
Noi am ales să petrecem ÎMPREUNĂ timp de cea mai buna calitate, să fim conştienti cum creştem, să ne asumăm propriul drum şi cu hărnicie să facem tot ce putem mai bine şi mai frumos.

La fiecare sută de zile împlinite, ne oprim niţel şi ne gândim la ce am realizat, la ce am putea face mai bine, la ceea ce admirăm şi la ceea ce ne bucură foarte mult. Fişa de reflecţie completată responsabil de copii este mai mult decât un jurnal al ultimelor 100 de zile trecute. Este o dovadă a trăirilor, a emoţiilor, a lucrurilor care au rămas întipărite în mintea lor, în viaţa lor. Învăţ mereu citind fişele lor de reflecţie. Poate ar fi frumos şi interesant ca şi în familie, părinţi şi copii, să îşi acorde acest timp pentru a reflecta la cum trece timpul în viaţa lor şi la ce anume îi face unici, frumoşi, talentaţi.

Astfel, am ajuns la primele 400 de zile de şcoală din viaţa noastră şi credem că ÎMPREUNĂ reuşim să trăim timpul cu mult folos: copii, părinţi, profesori.

Văzându-i pe copiii cum cresc, am realizat din nou că timpul capătă valoarea pe care noi i-o dăm. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi place să văd că reuşim, zi de zi, să respirăm în acelaşi ritm, că aplaudăm bucuriile, că ne oprim atunci când ceva nu înţelegem, că întrebăm, că ne jucăm, ne corectăm greşelile, că suntem atenţi la oamenii din jurul nostru.

Din prima zi de şcoală pâna acum am fost între elevii mei şi i-am îndrumat cu răbdare şi speranţă. Fiecare sută de zile adunate ne-a învăţat să construim povestea noastră.

La 100 de zile am arătat ce colecţii avem în viaţă, la 200 de zile am împărtăşit cu colegii din aceeași generație preferinţe în învăţare şi talente, la 300 de zile de şcoală am colaborat cu clasele mai mari, făcând ore împreună.

La 400 de zile de şcoală suntem personaje de poveste într-o poveste creată de noi sau una deja cunoscută. E o sărbătoare de fiecare dată! Ne oprim o zi şi cântărim drumul parcurs, progresul realizat, efortul depus; ne bucurăm că suntem ÎMPREUNA, că învăţăm unii de la alţii şi că suntem prieteni.