Dana Papadima – Director Educațional la Avenor – este, pentru noi, un reper în ceea ce privește limba și cultura română, valori pe care încercăm să le păstrăm și să le dezvoltăm la nivelul întregii comunități. Ca în fiecare an, în preajma zilei de 1 Decembrie, o invităm pe Dana să ne vorbească despre România, despre ce înseamnă să fii un bun român și despre limba română – ingrediente care contribuie în mod semnificativ la o sărbătorire așa cum se cuvine a Zilei Naționale. Vă invităm să citiți interviul din acest an, care ne oferă o perspectivă foarte autentică a ce înseamnă Ziua României.

Părere personală: sentimentul religios, patriotismul și relațiile private sunt lucruri care țin de domeniul strict personal, intim chiar. Nu am înțeles foarte tare exhibarea acestor trăiri sau convingeri în spațiul public, de tipul rândurilor de cruci făcute cu smerenie la trecerea pe lângă un lăcaș bisericesc, manifestările publice urmate de binecunoscuta bătaie pe piept despre „țărișoara mea” sau destăinuirile despre viața privată. Sunt trăiri delicate, pur personale, legate profund de valorile și convingerile proprii. Nu doresc foarte tare să le împărtășesc cu „lumea”, oricare ar fi ea. Cred că patriotismul e mai puțin o poză în ie sau o bentiță tricoloră afișată pe facebook și mai mult a-ți face treaba bine pe acest pământ, câte zile ți-e dat să ai. Am citit însă destulă poezie românească cu mesaj patriotic (la muzică am o problemă…), de la clasici la moderni. Ana Blandiana are câteva poeme minunate, Nichita la fel, iar sufletul meu de copil se înduioșează chiar și acum când rememorează Peneș Curcanul sau Sergentul sau Trei, Doamne, și toți trei, ca să amintesc și din clasicii Alecsandri și Coșbuc.

Nu mă umplu de sentiment patriotic urmărind performanțele lui David Popovici, îl consider un produs al talentului și dăruirii personale și efortului părinților și educatorilor săi.

1 Decembrie a fost desemnată Zi națională imediat după decembrie 1989, ca un gest reparatoriu, după ipocritul 23 August din perioada comunistă, dar fără o consultare publică, fără a împărtăși această decizie cu vreun cerc de specialiști, istorici, sociologi sau etnologi. Și așa a rămas, nimeni nu a mai stat să conteste de ce această dată și nu alta, în ideea că, totuși, ea reprezintă simbolic Marea Unire, marea reîntregire. Obiecția mea nevinovată este mai degrabă legată de desemnarea lui „Deșteaptă-te, române!” drept imn național, pe de o parte pentru că are un mesaj profund revanșard și, pe de altă parte, pentru că, deși linia melodică este foarte frumoasă (compoziția aparține lui Anton Pann), este la origine un cântec religios, cu ton grav și descendent, de melopee bizantină, după mine mai puțin potrivit pentru un imn național și foarte, foarte greu de cântat altfel decât de profesioniști. Or cantabilitatea, laolaltă cu mesajul, ar trebui să fie un deziderat al oricărui imn național. 

Mai mult, la noi persistă această confuzie plecată încă din epoca romanticilor că o sărbătoare națională este neapărat un prilej de a omagia trecutul belicos și jertfele înaintașilor. Eu aș separa aceste două lucruri: omagiul eroilor, paradele militare, solemnitatea discursurilor și a prezențelor bisericești și o zi dedicată sărbătoririi Zilei naționale, unde lumea să se bucure și să urmărească focurile vesele de artificii. Dar, vorba ceea, atât s-a putut…

Plecând de la reflecția în legătură cu ce înseamnă a fi un bun român, aș mai aduce în discuție o dezbatere identitară care nu ne dă pace, tot de pe la pașoptiști încoace: ba noi, românii, suntem cei mai buni, mai tari, mai nedreptățiți din lume și nu ni se recunosc îndeajuns virtuțile, ba suntem un popor de nimic, de coate-goale, de descurcăreți contextuali.

Nu mi se pare drept și toate aceste discuții despre ce s-ar numi excepționalismul românesc (în bine sau rău, cum am văzut), nu știu în ce măsură ne ajută la înțelegerea unei mătci identitare, de tipul suntem cum și ceea ce suntem. Un popor interesant, la confluențe culturale și lingvistice fascinante, o cultură mică în raport cu marile civilizații, dar plină de imbold creativ. Prinși între anacronism și modernism, între Carpați și Balcani, între Europa și non-Europa, între tradiție și revolta împotriva ei. Veșnic între lumi, dar tocmai de aceea  interesanți. Să nu căutăm etichete înglobante, ci să fim mulțumiți cu ceea ce suntem.

Filozoful Constantin Noica are un volum, splendind ca stilistică, de eseistică culturală intitulat „Sentimentul românesc al ființei”. La apariție, cartea a fost foarte apreciată, constituind pentru mulți un abecedar identitar. Cu o singură excepție, malițioasă. Celălalt filozof și confrate trăind la Paris în exil, Emil Cioran, îi trimite lui Noica o scrisoare de felicitare care se termină cu următoarea replică: „Și-acum, pe când Sentimentul paraguayan al ființei?” Subtilă ironie, nicidecum răutate, îndemn spre o mai bună cumpănire a excepționalismului identitar…

Experiența mea patriotică s-a petrecut doar când am trăit în absența, nu a poporului meu, ci a limbii române. Când pentru câțiva ani, am trăit în plină civilizație occidentală, în condiții incomparabile cu România de atunci, dar nevoită să folosesc, când limba germană, când franceza, când engleza. Atunci mi-am dat seama că peisajele frumoase pot să le înlocuiesc cu alte peisaje frumoase, prietenii apropiați pot să-i vizitez din când în când. Iar la victoriile naționalei de fotbal n-am plâns niciodată de înfiorare, mai mult decât lacrimez la victoria oricărui star sportiv sau artistic, de oriunde s-ar afla. Dar viețuirea mea autentică, în bucurie și plenitudine, nu s-ar fi putut vreodată așeza fără limba română.

Ziua națională este pentru mine limba română. De aceea o celebrez în fiecare zi.