Zilele trecute am văzut o emisiune la o televiziune de știri: procentul tinerilor începând cu vârsta de 14 ani și până hăt, încolo, care urmăresc emisiuni pe tik tok preamărind realizările lui Nicolae Ceaușescu, ale comunismului în general, atinge barometrul  îngrijorării colective. În ultimii ani peste 150 de milioane de utilizatori au consumat osanale închinate „Epocii de Aur”. Ceaușescu este considerat erou, genial, victimă a conspirațiilor, martir al unei Revoluții antiromânești.

Pot să înțeleg că o parte dintre ei ascultă basme nostalgice de la bunici, unchi, vecini despre cât de bine era pe vremea lui Ceaușescu: toși eram egali (!!), nu era șomaj (hmm), fiecare familie primea un apartament, lumea era bine crescută, era mai mult respect cetățenesc, reguli mai stricte de conviețuire în societate. Evident toate aceste evocări au legătură cu nostalgia propriei tinereți a persoanelor care au trăit în epoca ceaușistă. Tinerețea îndepărtată colorează altfel amintirile.

Dar în afara acestor situații relatate într-un registru paseist, există, și nu numai în țara noastră, o propensiune a tinerilor pentru regimuri politice autoritare, conduse de lideri macho-carismatici. Exemple ar fi în lume, nu le dau aici. Democrația e șifonată, perimată, obosită. Liderii politici, parlamentarii, guvernanții democratici nu sunt cool, sunt bătrânicioși, pierduți în reglemente și birocrație de care nu mai vor să știe „adevărații” oameni liberi.

La școala la care lucrez de 16 ani, am parte de elevi de liceu de cea mai bună calitate, umană, morală. Părinții lor mă îndoiesc că le spun baliverne comunistoide. Dar, cum prevenția e mama intenției și cum, chiar dacă istoria nu învață din propriile greșeli, e bine ca măcar să avem idee de aceste greșeli, catedra de limba și literatura română a decis să aloce câteva ore din puținele de care dispune într-un liceu în sistem curricular britanic pentru studierea prin intermediul operelor literare, cinematografie, dramatice a epocii pe care o numim îndeobște comunismul „recent”. 

Anii 80, ani de cumplită dictatură a familiei Ceaușescu, ani de lipsuri materiale elementare, dar mai ales de privațiuni fundamentale pentru condiția umană: libertate, libertatea cuvântului, libera circulație prin lume, libertatea femeilor de a hotărî asupra propriului corp. Am început cu un grupaj de lecții la clasele 10 – 12 drept introducere, de fapt o autentică imersiune în epoca ceaușistă. Fotografii de viață cotidiană, interioare, îmbrăcăminte, adunări populare și congrese, cozi în așteptare, tarabe goale. 

Am vorbit despre Revoluția din 21 decembrie 1989. Infimul meu avantaj e că am fost martor, în unele momente nesăbuit de activ, al revoltei de la Universitate din 21 decembrie după-amiaza, seara, noaptea. Elevii mei au înțeles, sper, că în condiții excepționale, oameni obișnuiți ajung să se comporte neobișnuit și să-și înfrângă frica și fricile. Și poate au înțeles că libertatea e chiar bunul neprețuit al condiției umane. Libertate care, mie cel puțin, în cei 30 de ani pe care i-am petrecut în comunism, mi-a fost retezată din fașă. Și pe care chiar și acum, în împrejurări globale stranii și confuze, o s-o păstrăm.