Continuăm seria de articole săptămânale prin care vă invităm să descoperim împreună pasiunile și talentele membrilor comunității Avenor College. Inițiativa îi aparține Ioanei, elevă în clasa a 9-a la Liceul Avenor.

Intervievatul săptămânii este, de data această, unul dintre profesorii Avenor College. Cornelia David este profesoară de Biologie și Chimie în școala noastră, dar puțini dintre noi știm despre pasiunea sa: pictura.

I: Spuneți-ne câteva cuvinte despre dumneavoastră. Cum v-ați prezenta?

C.D.: Aș menționa 3 cuvinte: creativitate, empatie și ambiție.

I: Cum a început povestea dumneavoastră cu pictura?

C.D.: Povestea mea cu pictura a început de când eram foarte mică, deoarece mama mea era profesoară de desen și toata familia ei, unchi, mătuși, erau fie sculptori, fie profesori de arte. Există o poveste că am fi înrudiți cu pictorul Nicolae Tonitza, fiindcă bunicul meu din partea mamei se numea Toniţa, aşa cum se numea şi pictorul, de fapt. Însă nu e nimic dovedit, de aceea eu o iau drept o poveste de spus nepoţilor şi strănepoţilor, la gura sobei.

Îmi plăcea foarte mult să desenez chiar de când nu eram încă la școală și profitam de mama mea să o întreb cum să-mi pun pe hârtie ideile și cum să-mi iasă mai bine diferite lucruri. Această pasiune a devenit un refugiu: atunci când vreau să scap de toate gândurile, acesta e lucrul pe care îl fac.

III : Din ce vă inspirați în picturile dumneavoastră?

C.D.: Sunt anumite imagini care îmi plac foarte mult și îmi rămân în minte, fie că sunt din natura, filme, imagini pe care mi le imaginez din cărti sau uneori chiar din vise. Dacă există un vis care mă marchează, îmi rămân imaginile și le desenez.

I: Puteți să ne povestiți o întâmplare din viața dumneavoastră de elev?

C.D.: Există o poveste  despre care știu foarte puţini oameni, fiindcă mi-e greu să vorbesc despre ea. Tatăl meu fusese repartizat la un dispensar rural din Moldova, unde am făcut ciclul primar. O întâmplare de-atunci a fost că, într-o zi, o prietenă de-a mea de joacă a căzut dintr-un cireş, fracturându-şi ambele picioare, şi a fost adusă de urgenţă la cabinet, sub ochii mei. Mi-am dorit foarte mult atunci să pot face ceva pentru ea… orice. Întâmplarea face că, peste 30 de ani, ne-am reîntâlnit, în Ardeal. Fără ca eu să fi ştiut că este vorba despre fetiţa ei, o fostă elevă a mea a câştigat locul III pe ţară la un concurs de desen şi o tabără gratuită la Costineşti. Era vorba despre o familie cu mulţi copii, care nu şi-ar fi permis o vacanţă la mare. Această “coincidenţă” a fost o lecţie de viaţă pentru mine. Am învăţat că dacă pui suflet în ceea ce faci, ceea ce ţi-ai dorit se împlineşte mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu neapărat aşa cum te-ai fi aşteptat!

I: Vă amintiți de vreun profesor care v-a impresionat?

C.D.: Au fost mulți profesori care m-au marcat. Nu în domeniul artei neapărat… Primul care îmi vine în minte este profesorul meu de filozofie din clasa a 12-a. Acesta avea un stil foarte special de a preda în sensul în care la începutul orei mergeam în pădure și ne întreba cum am interpreta sunetele pe care le auzim, ce legătura există cu poemele lui Eminescu despre natură. În felul acesta, ora devenea foarte atractivă.

I: Care este cel mai bun sfat pe care l-ați primit?

C.D.: Dacă mă gândesc la carieră, fosta mea profesoară de matematică, care era idolul meu din copilărie  și cu care am lucrat ulterior, mi-a spus că atunci când esti profesor să nu te bazezi pe nimeni în afară de copii. Nici măcar pe ce spun ceilalți colegi, nici pe sistem, ci pe feedback- ul pe care îl primești de la elevi.

I: De ce biologie, chimie și nu artă?

C.D.: Mi-am pus și eu această întrebare când am dat admitere la facultate. Mi-a plăcut și biologia foarte mult, îmi doream să aflu secretele vieții când eram mică. Pe de altă parte, nu am vrut să fac din arte o meserie. Am vrut să păstrez libertatea de a desena sau picta exact ceea ce vreau; nu neapărat la comanda cuiva sau într-un stil impus.

I: Ce culoare vă aduce aminte de copilărie?

C.D.: Verde! E vorba de verdele crud din satul bunicilor mei dinspre tata, la poalele munțlor Făgăraș, primăvara, intretăiat de mov de nuscele. Aceleași meleaguri unde a copilărit și pe care le-a descris Octavian Paler în scrierile lui.