19 Dec
2017
Prima lecție de patrimoniu

De vreo două săptămâni mă mănâncă degetele să scriu ceva pentru blogul școlii. La început, am vrut să scriu despre vizita noastră la Școala Ferdinand, despre împrietenirea elevilor Avenor cu cei de acolo, despre activitățile remarcabile care se desfășoară acolo, despre minunata Violeta Dascălu, o directoare cu adevărat unică.

Mai încolo, am vrut să scriu despre întâlnirea care a avut loc acum o săptămână la noi la școală cu o parte dintre absolvenții anilor trecuți, despre constituirea grupului Alumnii Avenor, despre momentele vesele și calde împărtășite cu vizitatorii noștri, elevi de a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a la diverse licee de prestigiu din București.

Mă tot bate gândul să mai scriu un articol despre Caietul de patrimoniu elaborat de Adriana Scripcariu, cu sprijinul căruia elevii Avenor vor face în următorii ani lecții destinate cunoașterii moștenirii noastre culturale, populare, religioase, spirituale.

Dar săptămâna trecută s-a încheiat solemn și trist cu trei zile de doliu național pentru Regele Mihai al României și cu funeraliile regale și, de atunci, tot gândesc câteva rânduri alături de miile care s-au scris, s-au spus, s-au văzut în aceste zile.

Mărturisesc din capul locului că nu sunt o adeptă a monarhiei, fie ea și constituțională, ca formă de guvernământ. Nu că n-aș purta o mare considerație marilor regi care au dus țara asta spre modernitate, civilizație, cultură occidentală, nu că n-aș fi evocat în permanență figura regelui Mihai cu un tandru respect. Dar, filozofic vorbind, înțeleg cu greu ideea că o țară poate și trebuie guvernată doar prin învrednicirea sorților vreunei domnii, care poate fi glorioasă, mediocră sau pur și simplu toxică prin simpla statornicire a unei prezențe umane. În toți acești ani în care am discutat mult în familie sau în grupul nostru de prieteni despre monarhie, am avut intervenții atât de vehemente, încât Liviu, soțul meu, mi-a și creat porecla de „Mița mea”, cu referire directă la pitorescul personaj Mița Baston, republicana de Ploiești, din „D-ale carnavalului” a lui Caragiale.

Nu pot să mă plâng că am crezut o clipă balivernele care ni se vindeau în școală cu fuga lui Mihai, cu vagoanele încărcate de aur și comori, cu insurecția armată din august 1944 săvârșită de comuniști. Nu. În toată confuzia minții ei zburătăcite, mama mi-a evocat fragmente de istorie trăită înainte de comuniști și după, în care, însă, prețuirea ei se împărțea egal între Carol al II-lea, Mihai și… Antonescu. Dar, ceva-ceva tot a rămas în memoria unui copil veșnic suspicios în legătură cu orice informație venită pe cale oficială, de la școală și toate celelalte mijloace de propagandă.

După 1990, ca mulți alții din generația noastră hrănită cu fake-uri istorice, am asimilat o sumedenie de lecturi recuperatoare, biografii de personaje ilustre, memorii ale anilor de persecuție comunistă, ale exilului. Inevitabil, am ajuns și la celebra carte de Convorbiri cu Regele Mihai I, alcătuită de regretatul scriitor Mircea Ciobanu. O voluminoasă carte de interviuri purtate la începutul anilor ‘90, plină de mărturisiri ample, de onestitate intelectuală, de evocări gingașe, de umor subtil.

Au urmat aproape treizeci de ani în care, în istoria noastră recentă, aparițiile regelui Mihai au creat momente de sublim popular, de stupoare datorată halului în care a fost tratat de autoritățile nouăzeciste, de calm armistițiu cu oficialitățile. Abia în 2001 Regelui i s-a permis să vorbească în Parlamentul României. Revedeți acel discurs, vă rog, verificați acuratețea mesajului, simplitatea, coerența, distincția stilistică. Eu o să-l studiez la clasa a 10-a anul următor, cu elevii mei.

Moartea regelui Mihai, previzibilă, aproape anunțată, a venit parcă tot pe neașteptate. Dar mai surprinzător decât un anunț îndoliat, am avut cu toții ocazia să surprindem un crâmpei de Românie cum nu credeam că se mai poate întâmpla în timpuri de scindare națională, de disoluție politică, de abandon legislativ.

La început a fost recuperarea memoriei prin intermediul zecilor de ore de film documentar, emisiuni cu invitați decenți, prestigioși, la câteva televiziuni și posturi de radio. Apoi s-a instaurat doliul de trei zile care ne-a făcut pe mulți dintre noi mai îngândurați, mai reflexivi. Ritualul oficial, operat cu maxim profesionalism, punctualitate, discreție a fost dublat de ritualul străzii și al drumurilor din țară. O mulțime tăcută, respectuoasă, adâncită în durere, încolonată într-un șir simbolic al pioșeniei. Lumânările și florile albe de la gardul Palatului. Forța scandării „Regele Mihai!” în momente cumpănite. Perfecta civilitate a acestei mase de oameni, în toate împrejurările despărțirii de Rege: la poalele Patriarhiei, pe străzile Bucureștiului, în gări mici și ponosite. Strania unitate a mesajelor puterii, opoziției, Digi TV, antenele, Hotnews, Agerpres.

Am avut pentru câteva zile iluzoria senzație că s-a putut realiza irealizabilul Unității naționale, cum n-am avut parte de aproape un secol și cel mai probabil n-o să mai avem parte. Am avut, după vremuri de incertitudini identitare, senzația că se poate, că s-ar fi putut. Că vreme de decenii, făptura demnă și discretă a Regelui Mihai ar fi putut să sprijine mai mult neamul ăsta autooropsit. Dacă ar fi fost lăsat. Dacă.

Acum, după ce toate astea s-au terminat, suntem oleacă mai orfani, mai singuri, mai fărădețară. Mai fărădelegi.

Și cum spunea Ștefan Augustin Doinaș într-o minunată poezie de dragoste:

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, 
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul

Fotografie realizată de Dragoș Asaftei în timpul funeraliilor regelui Mihai


Comentarii ()
Ambrinoc Elena a scris pe 20 Dec 2017:
Cata amaraciune!

Adaugă un comentariu

Grădinița Școala