30 Oct
2014
Pro sau contra concursurilor scolare

Întâlnesc în ultimii ani din ce în ce mai mulți părinți foarte interesați în a-și trimite copiii la cât mai multe concursuri școlare. Motivele sunt diverse și bine întemeiate: nevoia de evaluare externă, (mai credibilă în condițiile în care învățătorii și profesorii pot fi câteodată prea îngăduitori), nevoia de diplome sau medalii pe care să le arătăm prietenilor și cu care copiii să se mândrească, diplome care demonstrează că ei sunt „mai buni” decât ceilalți. Îmi este cunoscută presiunea celorlalti părinți, care la o cafea îți spun cât de mândri sunt de rezultatele copilului la concurs și se arată șocați că al tău nu a fost (făcându-te să te simți, hai să recunoaștem, un părinte cam incompetent dacă nu chiar neglijent).

Cunosc îngrijorarea părinților provocată de cunoașterea locului pe care sistemul educațional românesc îl are în topul sistemelor europene și de nevoia de a ști că propriul copil se va descurca și nu numai că se va descurca dar „va avea succes”. Despre definirea acestui succes am putea vorbi zile întregi – ce pot să vă spun însă este că succesul viitorului adult, asa cum îl văd eu, nu se măsoară în numărul diplomelor și nici măcar în mediile generale, ci în măsura în care acesta își identifică punctele forte (pasiunile dacă vreți) si reușește să își construiască o carieră în domeniul respectiv, măsura în care își dezvoltă abilități de leadership (public speaking, argumentare, gândire critica, perseverență), măsura în care reușește să se înțeleagă bine cu ceilalți (indiferent de religie, gen, naționalitate, culoare, dizabilități) și își contruiește relații de lungă durată și bazate pe valori, felul în care reușește să se bucure de viață și își găsește timp pentru călătorii, familie, prieteni și pasiuni. Utopie, credeți? Nu chiar… Ne uitam un pic mai spre vest sau în țările nordice și vedem națiuni care își cresc copiii așa.

Revenind la subiectul nostru – concursurile școlare. Cei care le organizează, entități private de obicei, au înțeles perfect nevoile părinților și au dezvoltat un mecanism ingenios, indestructibil chiar, un fel de simbioză perfectă între activitățile lor generatoare de profit și școli. Nu îmi pot imagina în viitorul apropiat vreun motiv pentru care concursurile de acest gen nu vor mai fi organizate (parcă văd cum respirați ușurat/ă acum 🙂 ci dimpotrivă, le văd proliferând și atingând din ce în ce mai multe școli și comunități.

Despre efectele negative, dăunatoare chiar ale acestor concursuri se vorbește puțin și în special în cercuri „anarhiste”, în care subiectul homeschooling-ului sau cel al școlilor democratice, de exemplu, sunt agreate.

Acum vreo lună am organizat un concurs la Digital Kids (cursuri de programare), un concurs în cadrul căruia copiii, organizați pe echipe, trebuiau să rezolve un puzzle cât mai repede (utilizând instrumente programatice de tipul Google Blockly). La sfarsit, când a fost declarată echipa câștigătoare, ceilalți nu numai că nu au aplaudat sau nu i-au felicitat pe câștigători (cred că am vazut eu prea multe filme americane), ci au încercat să conteste rezultatele spunând că echipa de pe locul 1 a trișat sau au fost pur și simplu foarte dezămăgiți că nu au ieșit ei pe primul loc. Faptul că nu ne putem bucura de reușita altuia este o problemă, una care ne afectează și ca adulți din păcate.

La cursul următor, a venit o mamă la mine și mi-a spus chiar că fiul ei a plans după curs, pentru că „nici măcar la Digital Kids nu iese pe locul I – pentru că tocmai ce obținuse locul II la nu știu ce altă competiție.
Poate vă gândiți că „bine, bine, dar frustrarea asta este bună și data viitoare vor munci mai mult că să câștige”. Eu una mă îndoiesc și, de fapt, nu am observat acest efect. Am observat în schimb o scădere a motivației care se accentuează în timp. Dacă aveți un copil de 10, 11, 12 ani și stiti că pe la 6-7 ani era pasionat de un subiect (planete, plante, fluturi, etc), iar acum îl vedeți că se apropie cu tristețe de manuale iar lumina din ochii lui s-a cam stins, înțelegeți ce vreau să spun.

Numeroasele evaluări (interne sau externe, organizate de școală sau de operatori privați) poate că ne oferă nouă, părinților, acel confort că totul este în regulă cu al nostru copil, însă mai au un efect: distrug complet esența învățării, scad motivația în timp și încurajează competiția acerbă între copii, nu colaborarea.

Copiii învață nu datorită faptului că sunt atrași de un anumit subiect sau pentru că vor să afle mai mult, ci învață pentru că trebuie să obțina o nota mare la test. Mai mult, încep să se teamă că nu se vor ridica la așteptările părinților și simt dezamăgirea acestora de fiecare dată când vin acasă cu o notă proastă sau fără un loc pe podium. Nota devine un scop în sine iar acest lucru este greșit și contra-productiv. Fiecare eșec, fiecare notă proastă, contribuie de fiecare dată câte puțin la uciderea curiozității și a motivației. Unii dintre ei încep chiar să urască școala (nu este cazul școlii noastre însă, pentru că mediul este unul prietenos și cald, susținerea profesorilor – inclusiv emoțională – este una continuă iar copiii sunt fericiți aici).

Să nu uităm totuși că niciun sistem educațional nu poate pregăti cu adevărat copiii pentru joburile viitorului. Ei vor trebui să învețe toata viața de fapt, și vor trebui să se adapteze la domenii complet noi, pentru care nu au primit „instrucțiuni” în școală. Ca să poată face asta trebuie să fie motivați (intrinsec) să învețe continuu și să o facă cu plăcere. Mai mult decât atât, trebuie să aibă încredere în ei înșiși că pot, că știu, și că vor reuși să depășească orice obstacol. Prin evaluarile numeroase, noi le arătam de obicei ce NU știu, ce NU sunt în stare să facă și contribuim de multe ori la scăderea încrederii în sine.

Cunosc o țară în care concursurile școlare sau olimpiadele sunt extrem de rar întâlnite. O țară în care primul examen național, standardizat, este la 18 ani. O țară care nu comunică notele în mod public, ci fiecare notă în parte este discutată numai cu copilul în cauză și părinții lui. Scopul lor nu este să compare copiii între ei, ci să ajute fiecare copil în parte să își atingă potențialul maxim. O țară în care nu se pornește de la premisa că unii copii au abilități intelectuale mai scăzute decât altii, ci toți sunt tratați ca niște mici genii, chiar dacă la un moment dat au dificultăți în înțelegerea unui subiect. Dacă puteți să vă imaginați asta, în țara asta nu există școli de elită – în orice școală te-ai duce vei avea parte de aceeași calitate a educației. Nu au clase de olimpici, ci în fiecare clasă există atât copii cu performanțe foarte bune, cât și copii cu dificultăți. Variația de calitate dintre școli este minimă. Țara asta se numește Finlanda și este una dintre cele mai performante din lume, din toate punctele de vedere.

Nu o să ajungem în curând ca Finlanda, pe de o parte, și există în lumea asta și alte țări obsedate de concursuri, pe de alta parte. Nu există rețeta universală pentru succes, iar articolul meu nu își propune să omoare afacerile cu concursuri. Dacă am reușit însă să vă fac să reflectați un pic la toate aceste lucruri înseamna că mi-am atins scopul. Dacă v-am stârnit spiritul critic și vreți să aduceți argumente în favoarea numeroaselor concursuri, iarași sunteti bine-veniți să o faceți.
Pe data viitoare!

Tincuța Apateanu
CEO & Founder
Asociația Edusfera


Comentarii ()
Grațiela Lupu a scris pe 24 Nov 2014:
Cu părere de rău vă dau dreptate de două ori. Atât în calitate de părinte , cât și în calitate de dascăl. Păcat de materialul uman de care dispunem când avem un sistem bolnav, care a distrus ceea ce odată era o mândrie pentru mulți. Cred că va trebui să treacă multă vreme pentru a redeveni ceea ce am fost cândva și să ne putem păstra inteligența în țară. Iar relația profesor, copii, părinți , școală, societate este tot mai dificil de stabilit. Mai degrabă aș spune că ... ,,Din nefericire suntem atât de diferiți...!”
Ligia Florea a scris pe 03 Nov 2014:
Buna ziua celor care isi fac timp sa citeasca blogul. Din pacate am uitat sa ne bucuram de viata: totul este competitie, totul este fuga pentru a avea mai mult, pentru a avea functii mai mari, etc. Cred ca pierdem din vedere ceea ce este mai important: sa ne fie bine in propria piele, sa ne descoperim pe noi insine, sa ne respectam si sa se gasim locul potrivit. Cu siguranta asta nu o vom obtine prin tot felul de concursuri, printr-o competitie acerba si prin lipsa de fair play, pe care si tu Tincuta ai observat-o. Competitia este o modalitate prin care civilizatia vestica incearca si reuseste sa conduca, sa robotizeze omul. Prin aceasta competitie ii invatam de mici pe copii ca primeaza doar valoarea materiala, nu ii invatam nimic despre latura spirituala a vietii. Am fost intrebata de o mamica ce voia sa isi aduca copii la Avenor daca se invata carte, daca merg la concursuri. I-am raspuns ca nici nu ma intereseaza asta. Atata timp cat copii mei merg cu drag la scoala, afla o multime de lucruri noi pe care mi le impartasesc acasa cu bucurie, fac o multime de activitati colaterale, pe care isi doresc sa le aprofundeze si sa continue studiul acasa sunt pe deplin multumita de ce ofera aceasta scoala. Iti multumesc Tincuta ca ai ridicat problema concursurilor scolare si a competitiei in care ne impingem mereu copii pentru a fi la fel ca cei din jurul nostru uitand frustarile prin care am trecut si noi in timpul scolii si a vietii profesionale. Poate e cazul sa reflectam un pic la viata noastra si sa incercam sa ne ferim copii de a trece prin tot ce am trecut noi. Ligia Florea, mama de copii de clasa a 4 a si a 8 a.
Tincuta a scris pe 31 Oct 2014:
Multumesc pentru raspunsuri! Romana, mi-ai ridicat mingea la fileu si multumesc pentru asta. M-ai facut sa ma gandesc la criteriile pe baza carora unii oameni obtin joburile bune pe care si le doresc. Din experienta mea nu le obtin aratand teancul de diplome si rezultatele la concursurile la care au participat in timpul scolii, ci dovedind cunostinte si abilitati practice in domeniul pe care si l-au ales. In primul rand angajatorii se uita la CV - iar acesta trebuie sa demonstreze ca aplicantul a facut ceva concret, chiar daca a fost vorba despre actiuni de voluntariat. Apoi, la interviu, este impresionant cat de mult conteaza impresia pe care omul o face prin felul in care vorbeste, seriozitatea pe care o arata, felul in care isi convinge interlocutorul ca el/ea este cel mai bun/cea mai buna pentru jobul respectiv. Siguranta de sine si increderea sunt lucruri care se vad, se simt, si conteaza si la angajare si la promovarile ulterioare. Angajatorii se uita mai putin la traseul academic (cu exceptia joburilor in cercetare / cariere didactice, etc.). Chiar si universitatile din afara, atunci cand acorda burse studentilor internationali, sunt foarte atente la activitatile extra-curriculare (si nu ma refer deloc la concursurile din afara scolii) ci la voluntariat, implicarea in comunitate. In concluzie, eu cred ca ies mai castigati (inclusiv din punct de vedere profesional) cei care stiu sa lucreze cu ceilalti, cei care colaboreaza bine, se integreaza usor intr-o echipa decat cei care sunt intr-o continua competitie impotriva celorlalti si ar face orice sa iasa primii.
Romana Busurca a scris pe 31 Oct 2014:
Buna ziua la toata lumea! Sunt Romana Busurca, mama Petrei IV alfa. Este perfect adevarat ce scrie Tincuta si mi-as dori si eu sa putem schimba sistemul romanesc cu cel din Finlanda; insa lumea in care traiesc si vor lucra copiii nostri este una competitiva: au examene la clasa a IV-a (in sistemul de stat) au examen la liceu, la facultate, etc. Examenele sunt peste tot incepand de la partea academica, la sport, la arte: de centura la karate, de acces intr-o echipa de fotbal, recitaluri de pian, concursuri la balet, concursuri de inot... In aceeasi maniera, ca sa obtii locuri de munca bine platite concurezi cu altii, pe care trebuie sa ii intreci, sa fi mai bun. Concluzia mea este ca trebuie moderatie, nici prea multe nici deloc. A incerca sa performezi ca individ (elev) sau ca scoala in acest sistem pe care toti il consideram invechit, lipsit de valoare, asta mi se pare o viziune gresita. Cred ca ceea ce se intampla acum la Avenor (cel putin la ciclul primar) cu o selectie a concursurilor serioase nu mai mult de 1-2 pe mate/romana, Cambridge la engleza, e ok si se in aceasta linie de moderatie. Romana
Cristian Pocol a scris pe 31 Oct 2014:
Stimata doamna, Apreciez tema articolului dvs si mesajul acestuia. Eu sunt de aceeasi parere cu dvs si din nefericire reactia celor din jurul meu nu este una favorabila mie. Pentru a putea sa puneti in practica o astfel de politica de educatie aveti nevoie de un sistem: profesori, copii, parinti si scoala. Cred ca aici incep sa apara problemele. "Din fericire suntem cu totii diferiti!"

Adaugă un comentariu

Grădinița Școala