Categorie: Viața școlii

Știați că în top 3 al celor mai stresante meserii din lume, alături de cea de avocat și de agent de bursă, este meseria de profesor?

Știați că, indiferent de țară, chiar și în statele cu nivel al vieții foarte ridicat, salariile profesorilor sunt la coada clasamentului?

Dar știați poate că, în studiile recunoscute, celebre, legate de satisfacția profesorilor, nivelul salarial se află abia pe locul al treilea, precedat de recunoașterea socială și satisfacția profesională? O lume paradoxală, greu de priceput dacă nu ai avut cel puțin curiozitatea și aplecarea s-o înțelegi.

La temelia meseriei de profesor nu stă nivelul extrem de elevat al cunoștințelor de specialitate. Pentru asta există cercetare fundamentală sau aplicată, există medii academice, există reviste de înaltă specialitate. La temelia meseriei noastre stă plăcerea, pasiunea, îndărătnicia împărtășirii cu ceilalți a puținului sau mai multului pe care se presupune că îl știm mai bine decât elevii noștri.

Am auzit în atâtea rânduri păreri cu totul neavizate legate de programul profesorilor, sau de vacanțele de care beneficiază: sigur, ei au 4-5 ore de predare la clasă, în timp ce eu trudesc la firmă sau la stat de la 8 la 5. Asta viață!

Dar știați că cele 4-5 ore la clasă presupun cel puțin jumătate de timp suplimentar de pregătire?

Știați că o oră de predare cu tot ce presupune ea: energie consumată, emoții de tot felul, actorie și giumbușlucuri, soluții ingenioase, regie, butaforie și coregrafie corespunde unui interval cel puțin triplu dintr-o meserie oarecare?

Vorbeam de paradoxuri: este nevoie de cele mai multe fente și născociri ca să intri în pielea, mintea și sufletul elevului, dar este cea mai orgolioasă dintre lumi. Ferit-a sfântul să le desconsideri profesia! Să generalizezi. Să te trezești vorbind că, la urma urmei, ce-o fi așa imposibil să predai alfabetul sau o limbă străină sau tabla înmulțirii sau trei pași de balet? Ce tot au profesorii ăștia de-și tot doresc recunoaștere, autoritate, prețuire, că doar nu sunt de mâncare?

Uite, le-am dat pe 5 octombrie, de Ziua educației, o ZI LIBERĂ. Adică, de ziua care, cel puțin teoretic, ar trebui să încununeze efortul educațional și formativ al unor profesioniști devotați, ei, drăguții, sunt liberi să lase copiii la îndemâna bunicilor, bonelor, vecinei sau televizorului pentru că, nu-i așa, profesorii sunt liberi să facă ce vor de ziua educației. În principiu, să nu educe!

Spre deosebire de alte sărbători în care toată lumea e liberă, părinții tuturor elevilor din țara noastră NU sunt liberi. Poate cu excepția părinților profesori, dar asta e o subtilă excepție. Elevii noștri și ai altora vor atârna pe la unul și altul, se vor benocla la jocuri video sau la emisiunile tv in reluare. Dacă e frumos afară, nu se vor mai juca în fața blocului cu cheia de gât. Acelea au fost alte timpuri. Iar mama și tata n-au liber să-i ducă la film la Mall sau măcar în vreo librărie. De ziua educației, elevii noștri și ai lor riscă să rămână needucați.

Or asta, noi, ăștia de la școala mea – Avenor College, chiar nu putem permite! Așa că, la prima oră profesorii de la Avenor vor popula școala noastră, își vor primi elevii, îi vor învăța multă carte și bune maniere, îi vor însoți la masă, se vor juca, vor râde și se vor bucura alături de ei. Cu speranța că, undeva în timpul zilei, vor primi de la elevii lor un timid și sincer „La mulți ani de Ziua educației!”

Cu câteva zile înainte de începutul școlii la Avenor College, am surprins un filmuleț, evident viral, pe Facebook, în care era înfățișată prima zi de școală pe undeva prin State. Filmulețul era însoțit de zeci de comentarii, unele ale unor persoane cunoscute, de pildă părinți de la Avenor. Ce era sau părea insolit în această filmare era felul în care profesorii din școala respectivă s-au gândit să-i întâmpine pe elevii care pășeau în perimetrul instituției de învățământ. Și anume, fiecare copil era primit cu un americănesc Give me five din partea profesorului, în sunetele unei muzici antrenante și într-un ritm vioi și ștrengăresc. Într-adevăr, filmarea era foarte simpatică, comunicând empatie, apropiere și emoții bune. Hai să facem din prima zi de școală, dintr-un prilej scorțos care ritualizează la nesfârșit discursuri oficiale și buchete de flori, o ocazie de reală împrietenire sau reîmprietenire! Țin minte că o parte din părinții noștri, oameni foarte drăguți, de altfel, și-au manifestat interesul pentru o astfel de primire a copiilor în prima zi de școală, sugerând, mai în glumă, mai serios, să facem și noi, la Avenor, la fel. Am procesat sugestia, și, ca s-o spun pe șleau, am făcut tot cum ne-a tăiat capul. Nu că ar fi fost o festivitate ne sau dezorganizată, nici vorbă! Elementele formale au fost la locul lor: măsuțele inscripționate cu numele fiecărei clase, stația de sunet, vestimentația mai deosebită, ba chiar și desfășurătorul pe minute și secunde. Tradiționalele baloane colorate care urmau să fie lansate în aer erau la locul lor, îndărătnic prinse laolaltă. Fotografii gata să consemneze fiecare moment al celor două scurte ceremonii: cea a bobocilor de la pregă, întâi și a doua și cealaltă, mai di granda, a celor mai mari, inclusiv liceul.

Cum spuneam, nu ne-a mai stat în gând să regizăm pentru copiii noștri, indiferent de vârstă, vreun moment „afectuos” ca cel din filmarea sus-menționată. În schimb, aflându-mă în permanență în mijlocul copiilor, profesorilor, părinților, bunicilor, în prima zi de școală, am constatat, cu aceeași emoție și bucurie din toți anii, că nici nu era nevoie. Am „filmat” tracul copiilor intrați la pregătitoare desprinși din mâinile părinților și chemați la rampă laolaltă cu viitorii colegi și noua învățătoare, la fel de îmbujorată ca ei. Gesturile confuze ale elevilor noi, indiferent de clasă, încercând să prindă din aer un element familiar, un zâmbet de încurajare de care să se agațe și să se simtă, cât mai repede, acasă. Exuberanța revederii după lunga vacanță. Cu colegii, cu profesorii. Curiozitatea cu care elevii noștri inspectau chipurile profilor noi, în dorința de a descifra lucruri interesante, misterioase, camuflate sub chipuri sau măști, încă necunoscute. Ocheadele aruncate de mândrele noastre (aș spune indiferent de nivel!), către vlăjganii de la liceu. Și reciproca, evident!

Două momente, între alte zeci, vreau să împărtășesc. Primul se leagă de felul în care am gândit intrarea în școală a piticilor de la pregătitoare. Clasele așa-zis mai mari, întâi și a doua, urmau să se alinieze la ieșirea de pe terenul de sport și să le asigure un culoar festiv celor mici. Nu s-a întâmplat chiar cum ne-am dorit, în sensul că acompaniatorii au înțeles să facă un tunel (un tunelaș) din mâini împreunate, de genul „Podul de piatră”, prin care pregătitoarea s-a strecurat mai greu, de la pasul piticului la un fel de de-a bușilea. Dar, până la urmă, a fost simpatic foc! Odată cei mici intrați, un grup de profesoare au simțit nevoia să-i conducă la fel și pe următorii și, fără nicio înțelegere prealabilă, le-au asigurat și lor „tunelul” de mâini. A fost genul de spontaneitate generată de entuziasm și generozitate. Mai ceva ca Give me five-ul din film, trebuie să mă credeți!

Al doilea moment are o coloratură personală, dar simt nevoia să-l povestesc: la festivitatea a doua, a celor mai mari, alături de mine, a adresat copiilor și părinților câteva cuvinte în engleză, dar și în română, directorul Liceului, Andrew Kearns. Câteva cuvinte care s-au potrivit de minune, nu numai pentru liceenii noștri, ci pentru toți copiii de la Avenor. La finalul ceremoniei, când după îmbrățișări, fotografii, rechizite, flori, zâmbete, copiii începeau să se retragă, însoțiți fiind de părinți, mă întâlnesc în preajma porții cu Vlad de la a V-a, care îmi zice: „Am înghețat de frică la festivitate. Am crezut că v-au înlocuit cu domnul ăla englez și nu mai sunteți directoarea noastră. Abia când am înțeles cine este, m-am liniștit.” Micile bucurii ale vieții de profesor sunt construite și pe astfel de momente. Și care n-au prea multă legătură cu ego-ul sau lipsa de modestie. E doar confirmarea, de care avem nevoie în permanență, că suntem la locul nostru, în locul pe care ni l-am dorit.

Așa încât, am mai deschis un an școlar fără Give me five, dar cu Give me ten: emoție, bucurie, entuziasm, prietenie, căldură, curiozitate, îmbrățișări, baloane, toate de nota zece. Că tot intrăm în al zecelea an de existență! Give us 10!

Masa elevilor a fost una dintre temele de discuție recurente la întâlnirile Comitetului de părinți al Avenor College. De-a lungul timpului, am schimbat frecvent meniurile și furnizorii de catering, în încercarea de a găsi o soluție cât mai bună, care să respecte politica nutrițională Avenor și să fie agreată de copii. Cu susținerea Comitetului de părinți, am decis ca în anul școlar 2016-2017 să avem propria bucătărie. Aici, echipa Flavours va găti zilnic prânzul și snack-ul pentru toți elevii Avenor College. Adina Voiculescu, unul dintre cei mai implicați părinți din școala noastră, a coordonat grupul care ne-a ajutat să găsim un nou partener pentru masa copiilor și explică cum s-a ajuns la această decizie.

Care au fost principalele probleme legate de masa copiilor semnalate de comitetul de părinți?

Principala problema era faptul că, după o zi întreagă la școală, copiii ajungeau acasă fără să fi mâncat suficient. Erau zile în care nu le plăcea mâncarea, fie pentru că era rece, fie pentru că nu era gătită pe gustul lor.

Cum și-ar fi dorit membrii comitetului de părinți să fie masa zilnică a copiilor?

Cu toții ne doream un meniu variat, echilibrat, care să țină cont de tot ce e necesar dezvoltării armonioase a copiilor din punct de vedere nutrițional, dar și să fie agreat de copii, să arate bine și să fie gustos.

Ce v-a determinat să susțineți inițiativa Avenor College de a avea propria bucătărie în care să fie gătită mâncarea pentru elevi?

Școala a încercat în permanență să satisfacă un număr cât mai mare de copii, implicit și de părinți, schimbând frecvent atât meniurile, dar și companiile de catering, ținând în permanență cont de părerile noastre (inclusiv organizând sondaje printre elevi). Pe măsură ce comunitatea a crescut, am realizat cu toții că este aproape imposibil ca o firmă de catering să poată asigura o masă de calitate pentru un număr atât de mare de elevi. La inițiativa școlii, am vizitat Școala Americană, unde firma Flavours activa de un an, iar feedback-urile de la copiii și părinții din acea comunitate erau excelente.

Care sunt argumentele care v-au convins că Flavours Catering este o alegere potrivită pentru parteneriatul cu școala noastră?

În primul rând, vizita la Școala Americana, unde am avut ocazia să gustăm din mâncarea oferită copiilor în acea zi, fără pregătiri regizate, așa cum se întâmplă de multe ori la un sampling. Am apreciat atât calitatea personalului care servea, cât și organizarea – modul în care circulau copiii, timpul de așteptare, calitatea mâncărurilor oferite, modul de prezentare, toate m-au cucerit și mi-au întărit convingerea că este cea mai bună alegere pe care școala noastră o poate face. Apoi, din discuțiile cu echipa Flavours am realizat că oamenii aceștia fac lucrurile din pasiune, au o dorință extraordinară ca totul să iasă bine, iar colaborarea să fie de lungă durată, ceea ce ne dorim și noi!

Cum vi se pare ideea creării unui spațiu destinat părinților în noua Cafeteria Stradale Avenor – un coffee shop cu produse realizate tot de echipa Flavours?

Excelentă! Școala nu este doar un loc în care copiii învață, ci o comunitate, un parteneriat copii-profesori-părinți. Ideea de a ne putea aduna, din când în când, la această Cafeteria, pentru a discuta împreună idei, probleme, soluții, fără să ne deplasăm cine știe pe unde, mi se pare un mare câștig pentru toată lumea.

Ce așteptări aveți de la parteneriatul Avenor College – Flavours Catering?

Sincer, așteptările sunt foarte mari, într-un sens pozitiv, și sunt absolut convinsă că vor fi îndeplinite.

În familia Avenor, suntem foarte atenți la detalii. Avem cu toții un proiect comun, „învățarea”, în care ne implicăm cu responsabilitate pentru a forma fiecare copil la nivel de abilități, fără să uităm însă de caracter.

Ne-am propus să ne educăm elevii pentru o lume în schimbare, pentru a fi liderii de mâine, indiferent de domeniul pe care-l aleg pentru viitor. Ne-am bucurat să descoperim printre cei admiși deja la Liceul Internațional Avenor copii cărora nu le este teamă să viseze, și-au ales un drum și știu ce au de făcut pentru a-l urma.

Unii dintre ei sunt parte din familia noastră încă de la gimnaziu, prima generație de absolvenți de clasa a VIII-a care au susținut examenele Cambridge Checkpoint la Avenor College (evaluarea internațională de la sfârșitul ciclului gimnazial). Rezultatele la aceste teste au fost excepționale: nota maximă este 6.0 în sistemul internațional, iar elevii Avenor College au obținut 6.0 la Math (100%) și 5.9 la English (98%).

Cei care vin de la alte școli, au demonstrat deja în procesul de admitere că au abilități academice, aptitudini de lider, înclinații artistice sau calități antreprenoriale. Suntem mândri de fiecare dintre ei!

Pentru anul școlar 2016-2017, mai avem doar 3 locuri libere la Liceul International Avenor. Înscrie-te acum dacă vrei și tu 10 la viitor!

Nume complet

Telefon

Adresă Email

Puteți citi în continuare câteva dintre poveștile viitorilor liceeni care au decis că vor să fie „Creatori de viitor”:

 

Îmi doresc să devin om de știință. Ceea ce înseamnă că vreau să fiu profesor de Chimie (poate chiar Decan la o faimoasă universitate de profil) și cercetător într-un laborator. În anii de liceu vreau să învăț mai multe despre Chimie, despre cultura britanică, istoria lumii și despre oameni. Sper, de asemenea, că-mi voi face prieteni noi și voi lua legătura cu studenți din Marea Britanie, pentru că vreau să studiez la o universitatea britanică. Am ales Liceul Avenor pentru că este un mediu în care pot învăța la standarde înalte, datorită curriculumului Cambridge care permite elevilor să înțeleagă mai bine materiile prin aplicarea lor în lumea reală. Aici voi învăța de la profesori bine pregătiți, alături de colegi inteligenți și prietenoși. – Vlad

Avem nevoie de modele. Ne însoțim din copilărie și până la maturitate cu persoane și personalități călăuzitoare. Ne raportăm la modelele noastre în ceasuri dilematice, în situații în care trebuie să luăm marile decizii. Dorim, la rândul nostru, să reprezentăm modele pentru cei din jur.

Comunitatea Avenor crede că o personalitate ca cea a lui Constantin Brâncuși constituie un model național: un artist de geniu, recunoscut la scară mondiala. Un exemplu de verticalitate artistică: a știut când să se despartă de mentorii săi artistici și să-și găsească drumul propriu în istoria sculpturii. A spus nu regimului comunist, preferând să se exileze în străinătate și să-și realizeze acolo Opera, o fuziune maiastră între geniul creativ de inspirație folclorică și tendințele artelor contemporane. Ne-am hotărât că modelul Brâncuși este o sursă de inspirație pentru noi. Am hotărât ca, în ambițiosul plan de colectă publică pentru achiziționarea statuii Cumințenia pământului, să donăm și noi o sumă, poate simbolică, poate nu: câte un euro de fiecare elev și profesor Avenor.

Este contribuția noastră la un proiect care ne reprezintă și pe noi: să luptăm pentru modelele noastre, să salvăm marile creații care ne îmbogățesc spiritual.

 

Imediat după festivitatea de închiderea a anului școlar la Avenor College, elevii clasei a II-a 0mega i-au făcut o vizită Cumințeniei Pământului la Muzeul Băncii Naționale a României, acolo unde este expusă acum sculptura. Copiii au aflat povestea statuii și au strigat în cor: „Brâncuși e al meu!”

 

Editorial publicat în numărul de vară al revistei Avenor Avenue. Puteți citi integral revista accesând acest link: http://bit.ly/297wvbL

Am să încep acest editorial, dragi cititori mari și mici, printr-o confesiune: de când eram copil și până în prezent, pentru mine, despărţirea de anul trecut nu se petrecea pe 31 decembrie, după cum și Noul an nu era (și nu este)pe 1 ianuarie, ci în luna septembrie, indiferent dacă pe 1 sau pe 15. Evident, ca toată lumea, sărbătoresc și eu Revelionul, dar nu găsesc în mine forţa de a reflecta la anul scurs în acele momente. Gândurile, amintirile, proiecţiile de viitor îmi apar cu mai multă naturaleţe la sfârșitul unui an școlar. Speranţele și visele se adună mult mai firesc și armonios în preajma lunii septembrie.

Acum, în ultimele zile ale acestui an școlar, lung, intens și plin de aventuri, parcă zilele de școală capătă alte proporţii: încet-încet, orele de învăţătură, de stres, de concentrare, de concursuri și evaluări fac loc amintirilor cu serbări, excursii, râsete și pauze. Și parcă ne pare rău că, deși ne-am mai și văicărit la câte un impas, la câte o notă proastă, la câte o „nedreptate”, porţile școlii se vor închide pe 30 iunie și noi ne vom despărţi – vremelnic – de profesori și de colegi. Aceste zile de final de an școlar reprezintă pentru mine, și poate și pentru unii dintre voi, terminarea unui an.

Dar mai departe, între ultima zi de iunie și prima zi de septembrie, se întinde un Revelion mare de tot: VACANŢA! Pe care o serbăm cu artificii de munte și mare, torturi de verdeaţă și aer liber, plugușoare de excursii și drumeţii, sorcove de bună dispoziţie și odihnă activă. Vacanţa de vară îmi pare o imensă paranteză între finalul unui an și debutul celui următor, care trebuie umplută cu toate ingredientele fericirii.

Tot când eram copil și elevă, cântam în cor alături de colegii mei un refren care îi scotea din sărite pe profesorii noștri de atunci:

A venit vacanţa

Cu trenul din Franţa

Cărţile pe foc

Hai, copii, la joc!

Nu știu, poate îl mai rostesc și copiii din ziua de azi. Vă mărturisesc că, deși cântecelul promitea lucruri teribile (cărţile pe foc), niciunul dintre noi nu a dus la îndeplinire vreodată ameninţarea. Ba din contră, cărţile ne-au însoţit în zilele ploioase, în drumurile lungi cu mașina sau cu trenul, în momentele în care ne doream să mai fim și singuri. Sunt convinsă că la fel se întâmplă și se va întâmpla și cu voi. Luaţi cu voi oameni și lucruri dragi și bucuraţi-vă de Revelionul de vară!

Maria, elevă în clasa a IX-a la Liceul Internațional Avenor, joacă tenis de performanță. Are un program încărcat de antrenamente și turnee și nu-i este ușor să țină pasul la școală. Dar a găsit la Avenor College susținere din partea colegilor și a profesorilor pentru a reuși să-și mențină și rezultatele școlare la cel mai înalt nivel.

Cum ai început să faci performanță în tenis?

Am început întâmplător. Când eram mică, am fost la o școală privată și aveam un program foarte încărcat: ajungeam la 6 acasă și nu aveam timp să fac absolut nimic. M-am mutat la școala de stat în clasa a II-a, acum aveam ore de la 8 până la 12, dar n-aveam ce să fac după-amiaza. Peste drum de școală, în curtea unui hotel, erau două terenuri de tenis, niște prieteni de familie jucau acolo tenis și părinții au zis să ne ducă și pe mine și pe sora mai mică. Aveam 8 ani când am început, foarte târziu pentru performanță. Dar am început în februarie, iar în septembrie jucam deja turnee. În prima vară, jucam de dimineața până seara, aș fi stat pe teren toată ziua. Îmi plăcea foarte tare.

Ce-ți place cel mai mult la acest sport?

Îmi place că se poate întâmpla orice, din orice punct. Poate cineva să joace perfect, dar de la o minge, de la o greșeală a arbitrului, de la orice mic detaliu se poate întoarce tot meciul. Nu depinde numai de tine să câștigi, trebuie să găsești soluții în diferite situații. La vârsta mea, toată lumea știe să dea loviturile tehnic și mentalul face diferența. Nu există doi jucători cu stiluri la fel, trebuie să te adaptezi mereu, ceea ce mi se pare că te ajută foarte mult în viață, chiar dacă n-ajungi să faci performanță până la capăt.

Cum te antrenezi mental pentru joc?

Încep să mă pregătesc mental cu o seară înainte de meci. Încep să mă vizualizez jucând meciul, să-mi vizualizez atitutindea de pe teren, cum mă adaptez la situația dată și la armele jucătorului, cum sunt calmă și nu mă enervez, cum aș vrea să joc tactic. Dimineața, înainte de meci cu vreo jumătate de oră, îmi fac încălzirea fizică foarte bine – alergare, încălzirea tuturor mușchilor – timp în care ori ascult muzică, să-mi iau mintea de la meci, ori, dacă am foarte mari emoții, încerc să mă gândesc cum o să fie în timpul meciului și să mă calmez, ca să pot să intru cu meciul deja început.

Poți să-mi dai un exemplu de meci răsturnat spectaculos?

Primul meci de care-mi aduc aminte este de când cred că aveam 10 ani. Eram pentru prima dată favorită la un turneu național, eram foarte entuziasmată și jucam cu o fată cu un an mai mare decât mine. Acum, nu-mi place să știu vârsta adversarului sau locul în clasament, simt că pune pe mine o presiune de care n-am nevoie. Atunci, nu făceam asta, mă uitam să știu cine-i adversarul. Am intrat fără presiune în meci, conduceam primul set cu 5-2. Acolo m-am relaxat: eram foarte emoționată pentru că o conduceam și am început să greșesc. După, ușor, ușor a început și ea să-și mai intre în mână și știu că am pierdut primul set 7-6. M-am enervat și am început să plâng, iar după, în setul 2, am pierdut 6-1.

Dar un meci care a început mai slab pentru tine, dar pe care l-ai întors?

Îmi aduc aminte un meci pe care l-am pierdut până la urmă, dar în care au fost foarte multe schimbări de genul acesta. Jucam cu o franțuzoaică, acum doi ani, în București, la un turneu internațional foarte important. Ea era mai mică decât mine – asta am aflat după meci – era stângace și e foarte dificil să joci cu stângaci. Eu sunt dreptace. Am intrat foarte prost în meci, ea avea 6-1, 4-1 și eu greșeam foarte ușor. Acolo a fost un moment în care m-am relaxat, am zis că nu mai am ce pierde și am început să joc: am dus două scurte, și nu mă pricepeam atunci la scurte, mi-au intrat și am făcut punct. Am prins încredere. Am luat setul 2 cu 6-4 și am avut 4-1 în decisiv, unde și-a ridicat ea din nou nivelul de joc și am început să jucăm foarte strâns. Am avut câteva șanse să fac puncte, până la urmă am pierdut 6-4, m-a întors ea în setul 2. Dar îmi aduc aminte că am jucat foarte bine meciul.

Cum măsori performanța?

În ultimul timp, merg la mai multe turnee internaționale în afara țării, cu antrenorul și cu copiii de la Tenis Club București, dar mama și tata nu vin cu noi și nu mă văd. Atunci când mă întorc și joc în țară, de obicei ei îmi spun dacă progresez, rămân pe loc sau regresez. Amândoi părinții au jucat puțin tenis când erau mici, dar de când m-am apucat eu să joc, au început și ei să se documenteze.

Cum reușești să îmbini participarea la turneele de tenis cu școala?

Este greu, pentru că nu pierd doar materia, ci și explicațiile profesorilor, pe care nu le pot recupera foarte ușor. Din ianuarie, am avut două plecări mai mari, de patru și de trei săptămâni, în rest am mai fost plecată câte o săptămână. De obicei, mă duc și vorbesc cu profesorii înainte de plecare, și-mi dau de făcut anumite lucruri. Încerc să fac măcar câte puțin de la fiecare materie – nu am cum să le fac pe toate -, cât să nu uit ce am făcut până atunci. Și cer colegilor la finalul fiecărei zile tot ce au scris. Am poze în telefon și le transcriu când mă întorc din turnee sau pe parcursul recuperării.

Care sunt materiile preferate, pe care le consideri cele mai folositoare pentru viitor?

Matematica. Îmi place de când eram mică, tot timpul am avut o pasiune pentru materiile care sunt logice, care nu sunt subiective la examene și la teste și pe care le înțeleg foarte ușor.

Când te gândești la viitor, ce imagine îți apare în minte?

Până acum câteva luni, era foarte clar: tenisul. Doar că acum am o perioadă destul de grea și îmi caut o variantă de back-up. Mă gândeam că mi-ar plăcea să fiu designer de interior și exterior –la Enterprise am avut de făcut un proiect despre un antreprenor de succes, iar al meu a fost despre Kelly Hoppen, care exact asta face. Mi-a plăcut foarte mult să fac proiectul și m-am gândit că mi-ar plăcea meseria asta.

Cum te ajută Liceul Avenor să ajungi acolo unde îți dorești?

Îmi permite să am multe activități extrașcolare și să pot recupera atunci când mă întorc din turnee – sunt profesorii mult mai înțelegători și mai binevoitori decât la școlile de stat. În plus, aici învăț mult mai ușor, profesorii explică mult mai bine, e totul foarte practic. Suntem mai puțini, ajungem să ne cunoaștem mai bine și-mi place atmosfera foarte mult.

Cred că era miercuri, 1 iunie, când am aflat despre compunerea mea cu tema Jurnale ale puștimii de pretutindeni că a fost selectată în revista Ordinul Povestitorilor, coordonată de Adina Popescu, autoarea Cărții Pricoliciului. Eram fericită! Așa, am mai adăugat un motiv să merg la Târgul de Carte Bookfest, unde urma să se lanseza și revista, sâmbătă, la ora 14.00. În orice caz, n-aveam cum să lipsesc de la acest eveniment îndrăgit de mine; în plus, n-am ratat ocazia să merg de când s-a deschis, din 2010.

După ce s-a terminat săptămâna de școală, a venit și îndrăgita doamnă Sâmbătă în vizită!  Am luat-o de mână și am plecat la târg, unde am ajuns pe la ora 13.00. Ne-am dus la Editura Arthur, de unde ne-am mai ales niște cărți și am prins și lansarea cărții Olguța și un bunic de milioane pe lună!  Am văzut-o cum zboară! Totuși, nu s-a dus pe lună, însă măcar Adina Popescu, cu ajutorul autorului, a reușit să o lanseze în brațele spectatorilor, ca să plece și ei în călătorii cu Olguța mai departe. Eu am urcat cu ea în navă și până acum chiar este o călătorie plină de suspans și amuzament.

Apoi, a bătut ora 14.00 fix, ora de lansare a revistei, și eram plină de emoții și de nerăbdare! În același timp, s-a umplut și scena de maeștrii scriitori.  Au apărut: Ioana Nicolaie, împreună cu Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Laura Grünberg, și să nu uit să vă spun că am văzut-o și pe Oana Pellea, maestră în actorie și sentimente. Maeștri, maeștri, maeștri, peste tot maeștri (care au fost și ei ucenici, desigur).

Ioana Pârvulescu ne-a spus că revista i-a picat în mână cu o zi înainte și s-a apucat să o citească peste noapte, cum se întâmplă, de altfel, și în basme. Ne-a spus că nu a mai putut să o lase din mână, pentru că noi, ucenicii scriitori, am reușit să scriem atât de bine „minciuni”, încât au părut mai adevărate decât adevărul. Eu cred că ne asemănăm cu Mendebilul, despre care nimeni nu știe dacă e minciună sau adevăr, în afară de autor.
Laura Grünberg  ne-a spus că i-a făcut mare plăcere să lucreze la revistă. Ea, de altfel, a scris și o carte – Să creștem mici. În revistă a scris tot despre acest subiect, numit de ea deja „obsesie”: O fetiță care nu vrea să crească prea mare.

După aceea, a venit, cred, momentul cel mai așteptat de copii: strigarea numelor. De fiecare dată, Adina Popescu striga numele unui copil și acesta era invitat să spună câteva cuvinte despre carte. În același timp, Ioana Nicolaie a mai adăugat mici impresii despre povestea, sau mai bine zis jurnalul fiecăruia. Unii nu și-au amintit ce-au scris, alții au vorbit cu mare plăcere și entuziasm și alții, cu foarte mari emoții. Eu cred că am făcut parte din ultimele două categorii. Când am terminat de vorbit, am primit și un cadou. Astfel, a venit momentul pentru a da autografe! Le-am dat autograf părinților mei, Miss Marinei, doamna profesoară de română (chiar înainte de lansare) și, spre surprinderea mea, Ioanei Nicolaie. Acum suntem chit!

M-am simțit foarte bine, chiar am purtat pantofi de autor (cred că îi port mereu, dar nu îmi mai dau seama că sunt încălțată și cu ei). Ce să mai zic? Cred că e o întâmplare pe care merită să o scriu în jurnal.