Categorie: Viața școlii

Cine a privit măcar o dată un copil, cine s-a uitat în ochii lui…ştie!

Este acea frumuseṭe care nu poate fi descrisӑ în cuvinte! Este liniştea pe care el o emana! Este starea lui de A FI. Fiecare copil este un Univers întreg şi lumile se înclina în faţa puritaţii lui.

De ce aduc bucurie copiii în viaţa adulţilor?

Fiindcă ne fac să trăim în momentul Prezent. Pentru că sunt parte din noi şi chiar dacă uităm să respirăm bucurii şi frumusete, ei ne ajută. Ne ajută necondiţionat, doar să le dăm şansa unei priviri atente, aplecate asupra lor.

M-a impresionat pană la lacrimi un scurt mesaj video, în care un copil, un elev, este scos din clasă doar pentru că nu putea să pronunţe un cuvânt! Şi trăim într-o lume în care NU există nici măcar doi oameni la fel.

Cred sincer că fiecare copil face, în fiecare moment, ce poate el mai bine. Adesea, greşim noi cei mari atunci când nu avem răbdare cu ei. Atunci când presupunem că ei trebuie să ştie şi să facă totul si orice fară ca noi să răspundem întrebărilor, fără să le explicăm, fară să îi îmbrăţisam şi fără să le arătam că le suntem aproape în fiecare moment.

Din rolul meu de învăṭătoare văd multe, multe chipuri și chiar mai multe stări, trăiri. Văd cum o ora începută cu un zâmbet aduce mii de zâmbete în schimb. Văd cum întrebările adresate copiilor, îi cresc și îi dezvoltă. Văd cum o durere, un disconfort neexprimat aduce norişori pe chipul lui de copil.

Îmi place să cred că tot mai mulţi oameni mari înţeleg şi acceptӑ cӑ un copil este înainte de orice o fiinţӑ completӑ, o fiinţӑ frumoasӑ pe care o ajutӑm sӑ creascӑ “udând” potenţialul personal, îndrumându-l, iubindu-l şi arӑtandu-i cӑ şi noi muncim, şi noi trăim şi nouӑ ne este uneori greu.

De aceea, îmi plac mult bucuriile trӑite şi împӑrtӑșite de copii! Aş putea sӑ vӑ dau şi exemple, dar sunt sigurӑ cӑ fiecare avem multe, multe exemple personale în care copiii ne-au facut sӑ trӑim bucurii!

Ce-ați zice dacă ne-am nota zilnic într-un caieţel o bucurie pe care am trӑit-o datoritӑ lor şi o bucurie pe care noi le-am adus-o?

Preluare din Dilema Veche:

Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“. Alţii disting între descurcăreţi („şmecheri“) şi înnămoliţi („fraieri“).

La vremea adolescenţei şi a tinereţii, în România ceauşistă a anilor ’70 şi ’80, eu puneam pe primul loc disponibilitatea pentru lectură. Eram convins că între cei care citesc şi cei care nu citesc se trasează linia de demarcaţie dintre umanitate şi contrariul ei. N-aş fi luat cu mine în ruptul capului pe o insulă pustie o persoană nededată lecturii, nici măcar de-ar fi fost Marilyn Monroe. Aş fi ales, în loc, o carte. Probabil şi din cauza felului în care arăta lumea în care eram nevoit să trăiesc şi să cresc, mi se părea că a te refuza cărţilor înseamnă să-ţi ratezi unica şansă de a accede la sau de a rămîne în umanitate.
Greşeam, de bună seamă.

Cît am fost profesor stagiar într-un orăşel din Prahova, în perioada „marilor descoperiri“ aşadar, aveam să cunosc şi aversul, şi reversul medaliei. Predam la „clase de sacrificiu“, cum primea orice nou venit, şi era un coşmar. Problema nr. 1 era cum să ieşi teafăr de la ore. Mulţi dintre elevi aveau cazier. În orice caz, mai nimeni nu era nici interesat, nici capabil să înţeleagă ce le cerea programa să înveţe. Pierduseră trenul de mult şi nu-i mai aştepta nici un vagon de rezervă în gară, aşa că se tîrau prin şcoală în cel mai bun caz resemnaţi, de regulă însă cu acea recalcitranţă a adolescenţilor puşi să facă lucruri pe care le percep ca absurde şi umilitoare. Soluţia mi-a dat-o, întîmplător, Shakespeare. Nu mai ştiu cum mi-a venit ideea să le povestesc una dintre piesele lui, nici care era. Cert e că, mai bine de un trimestru, le-am depănat aproape toată producţia dramatică a genialului brit – cu ajutorul lui Charles Lamb, să-i dea Dumnezeu odihnă veşnică pentru ale sale Tales from Shakespeare. Era momentul de graţie al orei, care aşeza peste clasă o tăcere fascinantă. (Peste mulţi ani, am ascultat la Universitate conferinţa unui cambodgian despre cum supravieţuise revoluţiei Khmerilor Roşii. Încarcerat, cîştigase bunăvoinţa paznicilor lui, puştani care făceau legea cum le trăznea, împuşcînd orice deţinut îi călca pe nervi. Izbutise să rămînă singurul în viaţă din celula lui povestindu-le gardienilor din ce citise pentru propria-i meserie, ascunsă cu grijă altminteri: profesor de engleză. Şeherezada are o mie de chipuri!)

Dar am cunoscut şi reversul. Un coleg, profesor de sport, inteligent şi cultivat, m-a chemat într-o seară la cenaclul local. Am fost torturat ore în şir cu diluvii de versuri, faţă de care dragul nostru poet interbelic Vasile Militaru ar fi trecut drept un T.S. Eliot valah. Şi, în calitate de oaspete de onoare, a trebuit să şi comentez lecturile, simţind cum la orice încercare de a coborî sub plafonul laudelor entuziaste stăteau să izbucnească puhoaie de lacrimi. În final, între patru ochi, colegul mi-a revelat sensul lecţiei pe care tocmai mi-o predase. Vezi, asta facem noi, cu nobilele noastre intenţii profesorale: creăm nişte nevoi pe care oamenii n-or să fie niciodată în stare să le satisfacă. Îi facem nefericiţi. „Ţal!, nene Iancule“ – mi-am zis şi eu, în gînd, luîndu-mi rămas bun de la cinicul amfitrion.

În timp, m-am convins că există şi oameni citiţi de o calitate jalnică şi „inculţi“ admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formaţie, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ţi dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O şansă.

Există, nu mai vorbesc, o largă şi policromă patologie a lecturii. Chestia nostimă e că de ea nu s-au ocupat doar specialiştii en titre – psihologii, sociologii, pedagogii –, ci şi scriitorii înşişi. Noxele, abuzurile, devianţele pasiunii pentru citit au fost descrise în fel şi chip, în registru burlesc, eroic-comic, ironic, dramatic, tragic, chiar de către cei a căror existenţă devine caducă în absenţa ei. Sminteala lui Don Quijote, bovarismul Emmei, maniacalitatea Autodidactului din Greaţa lui Sartre, inumanitatea sumbră a profesorului Peter Kien din Orbirea lui Canetti, stranietatea presatorului de hîrtie din O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal… Ridicolul infantil al amorului inspirat de Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, povestit de Kogălniceanu în Iluzii pierdute, aiureala Elenei, protagonista bovarică a piesetei lui Costache Caragiali, Îngîmfata plăpămăreasă („O, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir… Săracu, cîte n-a suferit pentru amor! (…) Zău, nu este mai mare fericire decît să ştie cineva carte.“), autoinstrucţia malefică a lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, care-şi întăreşte proiectele parvenirii cu o bibliotecă întocmită ad usum, fanfaronada Ziţei din O noapte furtunoasă („Eram ambetată absolut. «Dramele Parisului» cîte au ieşit pînă acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi.“)…

Este adevărat. Lectura poate şi să sucească mintea, şi să încîlcească inima.

Citim, spuneam data trecută, ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai găsim drumul de la pat la uşă. Sau că avem atîta loc în ea de bate vîntul.

Nu este, cred, motiv de îngrijorare. Răspunsul îl găsesc, eu unul, tot în Shakespeare, în acel monolog al Părintelui Laurence din Romeo şi Julieta, în care acesta meditează, privind la ierburile de leac adunate în coş, la felul de a lucra al naturii: „Within the infant rind of this small flower / Poison hath residence, and medicine power“ („E şi-un balsam de leac într-un caliciu / Al unei flori gingaşe, şi-i otravă“). Sau în Faust. Sau în, vai!, alte scrieri cărora le datorez ceea ce sînt.

Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuinţări ale cărţilor. Pentru asta, e un antidot. Să înveţi să citeşti. Nu-i uşor, dar e posibil. Şi şcoala ar avea de ce interveni aici.

Ce mă îngrijorează pe mine, în schimb, este mai puţin faptul că cititul ar avea „factori de risc“ inerenţi, cît ideea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui venerabil cimitir al dinozaurilor. Despre asta, însă, data viitoare.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Preluare din Dilema veche:

Ştiu că nu voi mai citi niciodată cu aceeaşi intensitate cu care citeam la 15-20 de ani.

„Cu Rudiger din lume virtutea a dispărut.“ E un vers din Nibelungii. Nu mai ştiu cine e Rudiger. Un personaj secundar care moare, la un moment dat, eroic. Dar ţin minte exact stupoarea încercată cînd am dat peste acest vers. Era vorba despre mult mai mult decît încîlcelile amoroase sau ambiţioase ale unor Brunhilde şi Krimhilde. Aveam în faţă povestea prăbuşirii unei lumi. Urma să-l ascult pe Wagner, să-l citesc pe Nietzsche. Aveam un vers de care să mă reazem. Ştiam că a spune „Cu Rudiger din lume virtutea a dispărut“ e o hiperbolă, nici măcar una foarte ingenioasă. Dar asta nu prea avea importanţă. Simţeam că cel care va fi rostit cuvintele respective era cutremurat de sensul lor literal. Şi mă făcea să simt acelaşi lucru.

„Ripeness is all“ – spune Lear, rătăcind, fără adăpost, în voia furtunilor. O spune în faţa nebunului? A lui Edgar – aşa se chema cel care îi rămîne alături în pribegie? Nu mai ştiu. E o replică ce poate fi înseriată – cu siguranţă şi este – în antologiile de maxime şi cugetări, printre sute, printre mii de alte rostiri pline de miez. Însă nu faptul că Shakespeare e o sursă prodigioasă de aforisme mi-a ţintuit atenţia. Din povestea copilărească a sării în bucate, Lear mă azvîrlea în neliniştile adînci ale maturizării, ale luptei cu timpul care, în adolescenţă, nu prea are deloc răbdare. Şi, altminteri, cum poţi transporta întreaga încărcătură a unei rostiri atît de simple, în limba română? Avem o sumedenie de traduceri minunate din Shakespeare. Puteam să verific – şi am făcut-o, de bună seamă – ce echivalenţe i s-au dat în româneşte. Însă ea aşa mi-a rămas încapsulată în memorie, strîngînd în ea o forţă de sugestie care mă face şi acum să tresar cînd îmi revine în gînd: Ripeness is all. Tot aşa cum, repezindu-mă să recitesc Moby Dick în varianta integrală, nu cea pentru copii – ce blasfemie! – cu care am avut primul contact, am păstrat în cap celebra formulă de deschidere, în versiunea originală: Call me Ishmael.

„Sufletul tău cel păcătos.“ Asta îi spune colonelului Procolo un personaj enigmatic, cînd colonelul îl întreabă ce are în lada pe care o trage după el cu căruţa, pe potecile pădurii. Iar cînd rosteşte aceste cuvinte, insul deschide capacul lăzii, din care izbucneşte un stol imens de fluturi. Este, evident, un simbol. Poate nu cel mai important din Secretul pădurii bătrîne, de Dino Buzzati. Din acest simbol curge una dintre poveştile care se întretaie în lupta pădurii cu proprietarul acesteia, colonelul Procolo, care i-a pus gînd rău. Fluturii vor depune larve, din care vor ieşi ichneumonide, fiinţe de-o zi, care… Cum se joacă Buzzati la graniţa dintre simbolic, fantastic şi fabulos poate fi subiectul unui seminar de tehnici narative sau suportul unui curs de scriere creativă. Nu asta contează însă. Pentru mine, ce a contat a fost revelaţia deschiderii către un adevăr imediat şi acut, intens personal, a unei poveşti în care imaginaţia îşi dă frîu liber.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.“ La vîrsta la care începi să frămînţi întrebările despre sensul vieţii. Cînd ţi se spune că ce ai de făcut, în primul rînd, e să înveţi, pentru că îţi va folosi, cît nici nu te aştepţi, în viaţă. Un oximoron, aşadar. Înveţi să trăieşti, nu să mori. Şi totuşi, se pare că Eminescu a intuit că lucrurile nu stau chiar aşa. Iar figura de stil, care va fi fost ea, păleşte în faţa acestei intuiţii: moartea îşi are şi învăţul, şi dezvăţul ei.

Mă opresc. N-am de ce să vărs cititorilor sacul meu plin de semiamintiri literare: jumătate memorie, jumătate uitare.
Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri, oximoroane – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.

De ce oamenilor le place, de atîta amar de vreme, să spună, să scrie, să asculte sau să citească poveşti scornite nu e clar nici pînă azi. S-a spus că ar fi înrudite cu istoria şi că sînt, în felul lor, mai adevărate decît aceasta, dat fiind că relatările istorice sînt constrînse să se mărginească la ce s-a întîmplat, în timp ce o poveste bine ticluită istoriseşte ce ar trebui să se întîmple, sub semnul necesarului şi al verosimilului. S-a spus despre unele dintre ele că, prin mila şi teama pe care ni le stîrnesc, ne purifică de propriile emoţii. S-a spus că ne readuc la condiţia noastră primară, refăcînd „strigătul originar“ al omenescului din noi. Că ne dezbară de egoismul în care ne îngroapă viaţa de zi cu zi. Că ne ajută să dăm sens lumii în care trăim. Că ne oferă un spaţiu de simulare, ca cel în care se antrenează astronauţii, în care să ne putem exersa liber capacitatea de a ne trăi propriile existenţe. Că hrănesc una dintre aplecările noastre native definitorii, curiozitatea. Că ne îndrumă spre o înţelegere deliberativă a lumii, ridicîndu-ne deasupra poncifelor şi a locurilor comune. Că ne pun la dispoziţie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile şi credinţele noastre, atunci cînd valabilitatea acestora începe să se erodeze. Că ne ţin treze imaginaţia şi creativitatea, de care avem în permanenţă nevoie. Că ne ajută să visăm. Că ne deschid căi neaşteptate cunoaşterii de sine. Că ne fac mai înţelegători şi mai toleranţi faţă de ceilalţi. S-a spus cam totul pe tema asta şi încă pare a fi insuficient.

Onest ar fi să mărturisim că nu ştim exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar că ştim, din experienţă – a noastră, a celor de dinaintea noastră – că ea are efecte profunde şi de durată. Restul e o largă enumerare. O poveste, la rîndul ei.

Dacă aş fi pus în situaţia de a-i explica unui tînăr de 15-20 de ani de ce e bine să citească, probabil primul lucru pe care i l-aş spune este că mai tîrziu va fi prea tîrziu. Nu e un răspuns foarte convingător, dar e cel puţin cu certitudine adevărat.

E ca atunci cînd îţi faci o casă. Nu toţi ne dorim palate, dar vrem cu toţii o locuinţă în care să nu ne frecăm umerii de pereţi, atunci cînd ne mişcăm.

Citim ca să ne facem locul în care să putem locui.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.