Categorie: Viața școlii

Cum ar fi viața noastră dacă nu am fi din când în când mici savanți care se întreabă de ce și cum se petrec anumite fenomene? Probabil că am rămâne undeva închiși într-un spațiu mic al nostru. De aceea, din dorința de a explora, în cadrul orelor de știință scoatem la lumină explicații pentru multe curiozități de-ale micilor noștri cercetători.

Voi începe prin a vă întreba și pe voi dragi cititori, Știați că?

Aburii care ies dintr-un pahar în care fierbe apă colorată sunt și ei colorați? Dacă da, atunci hai să-i prindem cu un pahar răcit și să rostim formula științifică CONDENSARE ca să vedem dacă picăturile formate vor fi și ele colorate. Astfel, am aflat că putem separa apa de colorant și că obținem prin distilare apă pură.

Cum poți obține sare cu ajutorul focului? Noi am pus apă sărată la fiert într-o cutie Petri; după 5 minute ea s-a evaporate, iar la baza cutiei au rămas cristale albe de sare. Așa am aflat ce este cristalizarea.

Dar și mai important este că ne-am dat seama că aceste procese sunt legate între ele de o prietenie foarte strânsă.

Copiii au descoperit toate aceste lucruri în cadrul lecției de Cunoaștere a mediului la clasele a III-a (co-teaching profesorul de biologie împreuna cu doamnele învățătoare), unde au realizat mai multe experimente prin care au observat diferite procese fizico-chimice legate de stările de agregare: transformări solid-lichid-gazos și diferite procese de separare (decantarea, filtrarea și cristalizarea). Pentru a observa toate aceste fenomene, elevii au folosit materiale și substanțe aflate la îndemână prin casă: cafea, mălai, făină, ulei, nisip, sare de bucătărie și oțet.

În cadrul clubului Discovery, elevii au abordat două subiecte pe cât de interesante, pe atât de fascinante: povestea unei reacții Redox-Mirajul culorii și densitatea lichidelor.

Mirajul culorii l-au descoperit cu ajutorul reacției Redox unde de la violet au trecut prin verde, au ajuns la galben și au sfârșit ajungând fără….nici o culoare. Vreți să știți cum este posibil? Acest lucru se produce când o soluție de permanganat de potasiu intră în contact cu o soluție de hidroxid de sodiu și glucoză. Efectul este spectaculos. În decurs de 1 minut elevii au observat virajul culorii soluției de permanganat.

Știați că apa se poate separa în două? Probabil că vă întrebați cum se poate face asta. Într-o eprubetă cu apă foarte sărată am pus cu grijă apă dulce. Cele două s-au separat datorită densității lor în două straturi. Apoi am aflat că același lucru se întâmplă și cu apa din Marea Neagră. Și aici există 2 straturi de apă: unul cu apă puțin sărată până la adâncimea de 180 – 200m, iar altu,l aflat mai jos, cu apă foarte sărată. Ele nu se amestecă din cauza densității diferite și a lipsei de curenți verticali din Marea Neagră.

Vreți să știți cum se poate modifica densitatea apei prin încălzire? Noi am luat două pahare erlenmeyer pe care le-am umplut până sus cu apă caldă iar altul cu apă rece de la robinet. Apoi le-am colorat cu albastru de metilen respectiv, carmin. Am răsturnat apoi paharul cu apă caldă peste cel cu apă rece şi am observat că cele 2 soluţii nu se amestecă deoarece apa caldă este mai puţin densă şi deci mai uşoară. Dacă cele 2 pahare se inversează iar apa rece stă deasupra, atunci soluţiile nu se mai păstrează ca atare şi culorile albastru şi roşu se amestecă. Acelaşi principiu se întâlneşte şi la baloanele cu aer cald.

Pe data viitoare! Până atunci, dragi copii, nu încercați aceste experimente singuri acasa!

De ce e important să deosebim frumosul de urât?

Ne e imediat evident că e important atunci când ne alegem lucrurile cu care ne decorăm spațiile în care trăim sau hainele cu care ne îmbrăcăm. Contează atunci când ne alegem cărțile pe care le citim „de plăcere”, muzica pe care o ascultăm, concertele, piesele de teatru, expozițiile de artă și filmele la care mergem. Toate acestea sunt lucruri pe care le „consumăm” pentru rațiune și intelect, dar și pentru emoție și suflet. Nu doar că ne plac, dar ne și formează, literalmente. Ne construiesc individualitatea, ne definesc personalitatea, gândirea, visele, felul în care ne raportăm la ceilalți, felul în care ne comportăm și comunicăm oriunde ne-am afla – abia treziți dimineața în pat, sau când vorbim la un eveniment public, în fața a sute de oameni.

Dar simțurile cu care absorbim lucrurile din jurul nostru nu sunt discriminatorii. Ele nu aleg ce să ne transmită. Când deschizi ochii și vezi un milion de obiecte, nu poți alege să le vezi numai pe cele frumoase și să le ignori pe cele urâte. În autobuz sau în avion nu poți ignora cenușiul hainelor celorlalți călători, după cum în trafic sau în parcare nu poți evita să observi că marea de mașini care te înconjoară e la fel de cenușie (azi, când scriu, e înnorat și totul e oricum cenușiu). Ei bine, toate lucrurile „cenușii” (denumire generică pentru orice e estetic apăsător) care se strecoară pe lângă cele frumoase (pe care le căutăm și le alegem conștient) ne afectează. Chiar dacă încercăm să le ignorăm și uneori pare că ne iese, ele continuă să afecteze, chiar dacă mai subtil, dispoziția noastră. Iar dispoziția noastră devine noi.

Așa că frumusețea sau urâțenia a tot ce ne înconjoară e parte din ceea ce suntem. Și când spun tot, înțeleg tot – de la abecedarul din care învățăm să citim, la străzile pe care le străbatem, de la vorbele pe care le auzim de la trecători și modelul de pe lenjeria de pat, până la clădirile din jurul nostru și la ambalajele produselor pe care le cumpărăm. Dintre toate aceste miriade de lucruri, cele care sunt urâte nu pot deveni frumoase decât treptat și doar dacă cei care le concep și produc aleg frumosul în detrimentul urâtului, deosebindu-l pe unul de celălalt.

De aceea, cred că deosebirea aceasta între Frumos și Urât este unul dintre cele mai importante lucruri din viață, și de aceea ar trebui să o învățăm de mici.

Întâlnesc în ultimii ani din ce în ce mai mulți părinți foarte interesați în a-și trimite copiii la cât mai multe concursuri școlare. Motivele sunt diverse și bine întemeiate: nevoia de evaluare externă, (mai credibilă în condițiile în care învățătorii și profesorii pot fi câteodată prea îngăduitori), nevoia de diplome sau medalii pe care să le arătăm prietenilor și cu care copiii să se mândrească, diplome care demonstrează că ei sunt „mai buni” decât ceilalți. Îmi este cunoscută presiunea celorlalti părinți, care la o cafea îți spun cât de mândri sunt de rezultatele copilului la concurs și se arată șocați că al tău nu a fost (făcându-te să te simți, hai să recunoaștem, un părinte cam incompetent dacă nu chiar neglijent).

Cunosc îngrijorarea părinților provocată de cunoașterea locului pe care sistemul educațional românesc îl are în topul sistemelor europene și de nevoia de a ști că propriul copil se va descurca și nu numai că se va descurca dar „va avea succes”. Despre definirea acestui succes am putea vorbi zile întregi – ce pot să vă spun însă este că succesul viitorului adult, asa cum îl văd eu, nu se măsoară în numărul diplomelor și nici măcar în mediile generale, ci în măsura în care acesta își identifică punctele forte (pasiunile dacă vreți) si reușește să își construiască o carieră în domeniul respectiv, măsura în care își dezvoltă abilități de leadership (public speaking, argumentare, gândire critica, perseverență), măsura în care reușește să se înțeleagă bine cu ceilalți (indiferent de religie, gen, naționalitate, culoare, dizabilități) și își contruiește relații de lungă durată și bazate pe valori, felul în care reușește să se bucure de viață și își găsește timp pentru călătorii, familie, prieteni și pasiuni. Utopie, credeți? Nu chiar… Ne uitam un pic mai spre vest sau în țările nordice și vedem națiuni care își cresc copiii așa.

Revenind la subiectul nostru – concursurile școlare. Cei care le organizează, entități private de obicei, au înțeles perfect nevoile părinților și au dezvoltat un mecanism ingenios, indestructibil chiar, un fel de simbioză perfectă între activitățile lor generatoare de profit și școli. Nu îmi pot imagina în viitorul apropiat vreun motiv pentru care concursurile de acest gen nu vor mai fi organizate (parcă văd cum respirați ușurat/ă acum 🙂 ci dimpotrivă, le văd proliferând și atingând din ce în ce mai multe școli și comunități.

Despre efectele negative, dăunatoare chiar ale acestor concursuri se vorbește puțin și în special în cercuri „anarhiste”, în care subiectul homeschooling-ului sau cel al școlilor democratice, de exemplu, sunt agreate.

Acum vreo lună am organizat un concurs la Digital Kids (cursuri de programare), un concurs în cadrul căruia copiii, organizați pe echipe, trebuiau să rezolve un puzzle cât mai repede (utilizând instrumente programatice de tipul Google Blockly). La sfarsit, când a fost declarată echipa câștigătoare, ceilalți nu numai că nu au aplaudat sau nu i-au felicitat pe câștigători (cred că am vazut eu prea multe filme americane), ci au încercat să conteste rezultatele spunând că echipa de pe locul 1 a trișat sau au fost pur și simplu foarte dezămăgiți că nu au ieșit ei pe primul loc. Faptul că nu ne putem bucura de reușita altuia este o problemă, una care ne afectează și ca adulți din păcate.

La cursul următor, a venit o mamă la mine și mi-a spus chiar că fiul ei a plans după curs, pentru că „nici măcar la Digital Kids nu iese pe locul I – pentru că tocmai ce obținuse locul II la nu știu ce altă competiție.
Poate vă gândiți că „bine, bine, dar frustrarea asta este bună și data viitoare vor munci mai mult că să câștige”. Eu una mă îndoiesc și, de fapt, nu am observat acest efect. Am observat în schimb o scădere a motivației care se accentuează în timp. Dacă aveți un copil de 10, 11, 12 ani și stiti că pe la 6-7 ani era pasionat de un subiect (planete, plante, fluturi, etc), iar acum îl vedeți că se apropie cu tristețe de manuale iar lumina din ochii lui s-a cam stins, înțelegeți ce vreau să spun.

Numeroasele evaluări (interne sau externe, organizate de școală sau de operatori privați) poate că ne oferă nouă, părinților, acel confort că totul este în regulă cu al nostru copil, însă mai au un efect: distrug complet esența învățării, scad motivația în timp și încurajează competiția acerbă între copii, nu colaborarea.

Copiii învață nu datorită faptului că sunt atrași de un anumit subiect sau pentru că vor să afle mai mult, ci învață pentru că trebuie să obțina o nota mare la test. Mai mult, încep să se teamă că nu se vor ridica la așteptările părinților și simt dezamăgirea acestora de fiecare dată când vin acasă cu o notă proastă sau fără un loc pe podium. Nota devine un scop în sine iar acest lucru este greșit și contra-productiv. Fiecare eșec, fiecare notă proastă, contribuie de fiecare dată câte puțin la uciderea curiozității și a motivației. Unii dintre ei încep chiar să urască școala (nu este cazul școlii noastre însă, pentru că mediul este unul prietenos și cald, susținerea profesorilor – inclusiv emoțională – este una continuă iar copiii sunt fericiți aici).

Să nu uităm totuși că niciun sistem educațional nu poate pregăti cu adevărat copiii pentru joburile viitorului. Ei vor trebui să învețe toata viața de fapt, și vor trebui să se adapteze la domenii complet noi, pentru care nu au primit „instrucțiuni” în școală. Ca să poată face asta trebuie să fie motivați (intrinsec) să învețe continuu și să o facă cu plăcere. Mai mult decât atât, trebuie să aibă încredere în ei înșiși că pot, că știu, și că vor reuși să depășească orice obstacol. Prin evaluarile numeroase, noi le arătam de obicei ce NU știu, ce NU sunt în stare să facă și contribuim de multe ori la scăderea încrederii în sine.

Cunosc o țară în care concursurile școlare sau olimpiadele sunt extrem de rar întâlnite. O țară în care primul examen național, standardizat, este la 18 ani. O țară care nu comunică notele în mod public, ci fiecare notă în parte este discutată numai cu copilul în cauză și părinții lui. Scopul lor nu este să compare copiii între ei, ci să ajute fiecare copil în parte să își atingă potențialul maxim. O țară în care nu se pornește de la premisa că unii copii au abilități intelectuale mai scăzute decât altii, ci toți sunt tratați ca niște mici genii, chiar dacă la un moment dat au dificultăți în înțelegerea unui subiect. Dacă puteți să vă imaginați asta, în țara asta nu există școli de elită – în orice școală te-ai duce vei avea parte de aceeași calitate a educației. Nu au clase de olimpici, ci în fiecare clasă există atât copii cu performanțe foarte bune, cât și copii cu dificultăți. Variația de calitate dintre școli este minimă. Țara asta se numește Finlanda și este una dintre cele mai performante din lume, din toate punctele de vedere.

Nu o să ajungem în curând ca Finlanda, pe de o parte, și există în lumea asta și alte țări obsedate de concursuri, pe de alta parte. Nu există rețeta universală pentru succes, iar articolul meu nu își propune să omoare afacerile cu concursuri. Dacă am reușit însă să vă fac să reflectați un pic la toate aceste lucruri înseamna că mi-am atins scopul. Dacă v-am stârnit spiritul critic și vreți să aduceți argumente în favoarea numeroaselor concursuri, iarași sunteti bine-veniți să o faceți.
Pe data viitoare!

Tincuța Apateanu
CEO & Founder
Asociația Edusfera

Cine a privit măcar o dată un copil, cine s-a uitat în ochii lui…ştie!

Este acea frumuseṭe care nu poate fi descrisӑ în cuvinte! Este liniştea pe care el o emana! Este starea lui de A FI. Fiecare copil este un Univers întreg şi lumile se înclina în faţa puritaţii lui.

De ce aduc bucurie copiii în viaţa adulţilor?

Fiindcă ne fac să trăim în momentul Prezent. Pentru că sunt parte din noi şi chiar dacă uităm să respirăm bucurii şi frumusete, ei ne ajută. Ne ajută necondiţionat, doar să le dăm şansa unei priviri atente, aplecate asupra lor.

M-a impresionat pană la lacrimi un scurt mesaj video, în care un copil, un elev, este scos din clasă doar pentru că nu putea să pronunţe un cuvânt! Şi trăim într-o lume în care NU există nici măcar doi oameni la fel.

Cred sincer că fiecare copil face, în fiecare moment, ce poate el mai bine. Adesea, greşim noi cei mari atunci când nu avem răbdare cu ei. Atunci când presupunem că ei trebuie să ştie şi să facă totul si orice fară ca noi să răspundem întrebărilor, fără să le explicăm, fară să îi îmbrăţisam şi fără să le arătam că le suntem aproape în fiecare moment.

Din rolul meu de învăṭătoare văd multe, multe chipuri și chiar mai multe stări, trăiri. Văd cum o ora începută cu un zâmbet aduce mii de zâmbete în schimb. Văd cum întrebările adresate copiilor, îi cresc și îi dezvoltă. Văd cum o durere, un disconfort neexprimat aduce norişori pe chipul lui de copil.

Îmi place să cred că tot mai mulţi oameni mari înţeleg şi acceptӑ cӑ un copil este înainte de orice o fiinţӑ completӑ, o fiinţӑ frumoasӑ pe care o ajutӑm sӑ creascӑ “udând” potenţialul personal, îndrumându-l, iubindu-l şi arӑtandu-i cӑ şi noi muncim, şi noi trăim şi nouӑ ne este uneori greu.

De aceea, îmi plac mult bucuriile trӑite şi împӑrtӑșite de copii! Aş putea sӑ vӑ dau şi exemple, dar sunt sigurӑ cӑ fiecare avem multe, multe exemple personale în care copiii ne-au facut sӑ trӑim bucurii!

Ce-ați zice dacă ne-am nota zilnic într-un caieţel o bucurie pe care am trӑit-o datoritӑ lor şi o bucurie pe care noi le-am adus-o?