Categorie: Viața școlii

De ce e important să deosebim frumosul de urât?

Ne e imediat evident că e important atunci când ne alegem lucrurile cu care ne decorăm spațiile în care trăim sau hainele cu care ne îmbrăcăm. Contează atunci când ne alegem cărțile pe care le citim „de plăcere”, muzica pe care o ascultăm, concertele, piesele de teatru, expozițiile de artă și filmele la care mergem. Toate acestea sunt lucruri pe care le „consumăm” pentru rațiune și intelect, dar și pentru emoție și suflet. Nu doar că ne plac, dar ne și formează, literalmente. Ne construiesc individualitatea, ne definesc personalitatea, gândirea, visele, felul în care ne raportăm la ceilalți, felul în care ne comportăm și comunicăm oriunde ne-am afla – abia treziți dimineața în pat, sau când vorbim la un eveniment public, în fața a sute de oameni.

Dar simțurile cu care absorbim lucrurile din jurul nostru nu sunt discriminatorii. Ele nu aleg ce să ne transmită. Când deschizi ochii și vezi un milion de obiecte, nu poți alege să le vezi numai pe cele frumoase și să le ignori pe cele urâte. În autobuz sau în avion nu poți ignora cenușiul hainelor celorlalți călători, după cum în trafic sau în parcare nu poți evita să observi că marea de mașini care te înconjoară e la fel de cenușie (azi, când scriu, e înnorat și totul e oricum cenușiu). Ei bine, toate lucrurile „cenușii” (denumire generică pentru orice e estetic apăsător) care se strecoară pe lângă cele frumoase (pe care le căutăm și le alegem conștient) ne afectează. Chiar dacă încercăm să le ignorăm și uneori pare că ne iese, ele continuă să afecteze, chiar dacă mai subtil, dispoziția noastră. Iar dispoziția noastră devine noi.

Așa că frumusețea sau urâțenia a tot ce ne înconjoară e parte din ceea ce suntem. Și când spun tot, înțeleg tot – de la abecedarul din care învățăm să citim, la străzile pe care le străbatem, de la vorbele pe care le auzim de la trecători și modelul de pe lenjeria de pat, până la clădirile din jurul nostru și la ambalajele produselor pe care le cumpărăm. Dintre toate aceste miriade de lucruri, cele care sunt urâte nu pot deveni frumoase decât treptat și doar dacă cei care le concep și produc aleg frumosul în detrimentul urâtului, deosebindu-l pe unul de celălalt.

De aceea, cred că deosebirea aceasta între Frumos și Urât este unul dintre cele mai importante lucruri din viață, și de aceea ar trebui să o învățăm de mici.

Întâlnesc în ultimii ani din ce în ce mai mulți părinți foarte interesați în a-și trimite copiii la cât mai multe concursuri școlare. Motivele sunt diverse și bine întemeiate: nevoia de evaluare externă, (mai credibilă în condițiile în care învățătorii și profesorii pot fi câteodată prea îngăduitori), nevoia de diplome sau medalii pe care să le arătăm prietenilor și cu care copiii să se mândrească, diplome care demonstrează că ei sunt „mai buni” decât ceilalți. Îmi este cunoscută presiunea celorlalti părinți, care la o cafea îți spun cât de mândri sunt de rezultatele copilului la concurs și se arată șocați că al tău nu a fost (făcându-te să te simți, hai să recunoaștem, un părinte cam incompetent dacă nu chiar neglijent).

Cunosc îngrijorarea părinților provocată de cunoașterea locului pe care sistemul educațional românesc îl are în topul sistemelor europene și de nevoia de a ști că propriul copil se va descurca și nu numai că se va descurca dar „va avea succes”. Despre definirea acestui succes am putea vorbi zile întregi – ce pot să vă spun însă este că succesul viitorului adult, asa cum îl văd eu, nu se măsoară în numărul diplomelor și nici măcar în mediile generale, ci în măsura în care acesta își identifică punctele forte (pasiunile dacă vreți) si reușește să își construiască o carieră în domeniul respectiv, măsura în care își dezvoltă abilități de leadership (public speaking, argumentare, gândire critica, perseverență), măsura în care reușește să se înțeleagă bine cu ceilalți (indiferent de religie, gen, naționalitate, culoare, dizabilități) și își contruiește relații de lungă durată și bazate pe valori, felul în care reușește să se bucure de viață și își găsește timp pentru călătorii, familie, prieteni și pasiuni. Utopie, credeți? Nu chiar… Ne uitam un pic mai spre vest sau în țările nordice și vedem națiuni care își cresc copiii așa.

Revenind la subiectul nostru – concursurile școlare. Cei care le organizează, entități private de obicei, au înțeles perfect nevoile părinților și au dezvoltat un mecanism ingenios, indestructibil chiar, un fel de simbioză perfectă între activitățile lor generatoare de profit și școli. Nu îmi pot imagina în viitorul apropiat vreun motiv pentru care concursurile de acest gen nu vor mai fi organizate (parcă văd cum respirați ușurat/ă acum 🙂 ci dimpotrivă, le văd proliferând și atingând din ce în ce mai multe școli și comunități.

Despre efectele negative, dăunatoare chiar ale acestor concursuri se vorbește puțin și în special în cercuri „anarhiste”, în care subiectul homeschooling-ului sau cel al școlilor democratice, de exemplu, sunt agreate.

Acum vreo lună am organizat un concurs la Digital Kids (cursuri de programare), un concurs în cadrul căruia copiii, organizați pe echipe, trebuiau să rezolve un puzzle cât mai repede (utilizând instrumente programatice de tipul Google Blockly). La sfarsit, când a fost declarată echipa câștigătoare, ceilalți nu numai că nu au aplaudat sau nu i-au felicitat pe câștigători (cred că am vazut eu prea multe filme americane), ci au încercat să conteste rezultatele spunând că echipa de pe locul 1 a trișat sau au fost pur și simplu foarte dezămăgiți că nu au ieșit ei pe primul loc. Faptul că nu ne putem bucura de reușita altuia este o problemă, una care ne afectează și ca adulți din păcate.

La cursul următor, a venit o mamă la mine și mi-a spus chiar că fiul ei a plans după curs, pentru că „nici măcar la Digital Kids nu iese pe locul I – pentru că tocmai ce obținuse locul II la nu știu ce altă competiție.
Poate vă gândiți că „bine, bine, dar frustrarea asta este bună și data viitoare vor munci mai mult că să câștige”. Eu una mă îndoiesc și, de fapt, nu am observat acest efect. Am observat în schimb o scădere a motivației care se accentuează în timp. Dacă aveți un copil de 10, 11, 12 ani și stiti că pe la 6-7 ani era pasionat de un subiect (planete, plante, fluturi, etc), iar acum îl vedeți că se apropie cu tristețe de manuale iar lumina din ochii lui s-a cam stins, înțelegeți ce vreau să spun.

Numeroasele evaluări (interne sau externe, organizate de școală sau de operatori privați) poate că ne oferă nouă, părinților, acel confort că totul este în regulă cu al nostru copil, însă mai au un efect: distrug complet esența învățării, scad motivația în timp și încurajează competiția acerbă între copii, nu colaborarea.

Copiii învață nu datorită faptului că sunt atrași de un anumit subiect sau pentru că vor să afle mai mult, ci învață pentru că trebuie să obțina o nota mare la test. Mai mult, încep să se teamă că nu se vor ridica la așteptările părinților și simt dezamăgirea acestora de fiecare dată când vin acasă cu o notă proastă sau fără un loc pe podium. Nota devine un scop în sine iar acest lucru este greșit și contra-productiv. Fiecare eșec, fiecare notă proastă, contribuie de fiecare dată câte puțin la uciderea curiozității și a motivației. Unii dintre ei încep chiar să urască școala (nu este cazul școlii noastre însă, pentru că mediul este unul prietenos și cald, susținerea profesorilor – inclusiv emoțională – este una continuă iar copiii sunt fericiți aici).

Să nu uităm totuși că niciun sistem educațional nu poate pregăti cu adevărat copiii pentru joburile viitorului. Ei vor trebui să învețe toata viața de fapt, și vor trebui să se adapteze la domenii complet noi, pentru care nu au primit „instrucțiuni” în școală. Ca să poată face asta trebuie să fie motivați (intrinsec) să învețe continuu și să o facă cu plăcere. Mai mult decât atât, trebuie să aibă încredere în ei înșiși că pot, că știu, și că vor reuși să depășească orice obstacol. Prin evaluarile numeroase, noi le arătam de obicei ce NU știu, ce NU sunt în stare să facă și contribuim de multe ori la scăderea încrederii în sine.

Cunosc o țară în care concursurile școlare sau olimpiadele sunt extrem de rar întâlnite. O țară în care primul examen național, standardizat, este la 18 ani. O țară care nu comunică notele în mod public, ci fiecare notă în parte este discutată numai cu copilul în cauză și părinții lui. Scopul lor nu este să compare copiii între ei, ci să ajute fiecare copil în parte să își atingă potențialul maxim. O țară în care nu se pornește de la premisa că unii copii au abilități intelectuale mai scăzute decât altii, ci toți sunt tratați ca niște mici genii, chiar dacă la un moment dat au dificultăți în înțelegerea unui subiect. Dacă puteți să vă imaginați asta, în țara asta nu există școli de elită – în orice școală te-ai duce vei avea parte de aceeași calitate a educației. Nu au clase de olimpici, ci în fiecare clasă există atât copii cu performanțe foarte bune, cât și copii cu dificultăți. Variația de calitate dintre școli este minimă. Țara asta se numește Finlanda și este una dintre cele mai performante din lume, din toate punctele de vedere.

Nu o să ajungem în curând ca Finlanda, pe de o parte, și există în lumea asta și alte țări obsedate de concursuri, pe de alta parte. Nu există rețeta universală pentru succes, iar articolul meu nu își propune să omoare afacerile cu concursuri. Dacă am reușit însă să vă fac să reflectați un pic la toate aceste lucruri înseamna că mi-am atins scopul. Dacă v-am stârnit spiritul critic și vreți să aduceți argumente în favoarea numeroaselor concursuri, iarași sunteti bine-veniți să o faceți.
Pe data viitoare!

Tincuța Apateanu
CEO & Founder
Asociația Edusfera

Cine a privit măcar o dată un copil, cine s-a uitat în ochii lui…ştie!

Este acea frumuseṭe care nu poate fi descrisӑ în cuvinte! Este liniştea pe care el o emana! Este starea lui de A FI. Fiecare copil este un Univers întreg şi lumile se înclina în faţa puritaţii lui.

De ce aduc bucurie copiii în viaţa adulţilor?

Fiindcă ne fac să trăim în momentul Prezent. Pentru că sunt parte din noi şi chiar dacă uităm să respirăm bucurii şi frumusete, ei ne ajută. Ne ajută necondiţionat, doar să le dăm şansa unei priviri atente, aplecate asupra lor.

M-a impresionat pană la lacrimi un scurt mesaj video, în care un copil, un elev, este scos din clasă doar pentru că nu putea să pronunţe un cuvânt! Şi trăim într-o lume în care NU există nici măcar doi oameni la fel.

Cred sincer că fiecare copil face, în fiecare moment, ce poate el mai bine. Adesea, greşim noi cei mari atunci când nu avem răbdare cu ei. Atunci când presupunem că ei trebuie să ştie şi să facă totul si orice fară ca noi să răspundem întrebărilor, fără să le explicăm, fară să îi îmbrăţisam şi fără să le arătam că le suntem aproape în fiecare moment.

Din rolul meu de învăṭătoare văd multe, multe chipuri și chiar mai multe stări, trăiri. Văd cum o ora începută cu un zâmbet aduce mii de zâmbete în schimb. Văd cum întrebările adresate copiilor, îi cresc și îi dezvoltă. Văd cum o durere, un disconfort neexprimat aduce norişori pe chipul lui de copil.

Îmi place să cred că tot mai mulţi oameni mari înţeleg şi acceptӑ cӑ un copil este înainte de orice o fiinţӑ completӑ, o fiinţӑ frumoasӑ pe care o ajutӑm sӑ creascӑ “udând” potenţialul personal, îndrumându-l, iubindu-l şi arӑtandu-i cӑ şi noi muncim, şi noi trăim şi nouӑ ne este uneori greu.

De aceea, îmi plac mult bucuriile trӑite şi împӑrtӑșite de copii! Aş putea sӑ vӑ dau şi exemple, dar sunt sigurӑ cӑ fiecare avem multe, multe exemple personale în care copiii ne-au facut sӑ trӑim bucurii!

Ce-ați zice dacă ne-am nota zilnic într-un caieţel o bucurie pe care am trӑit-o datoritӑ lor şi o bucurie pe care noi le-am adus-o?

Preluare din Dilema Veche:

Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“. Alţii disting între descurcăreţi („şmecheri“) şi înnămoliţi („fraieri“).

La vremea adolescenţei şi a tinereţii, în România ceauşistă a anilor ’70 şi ’80, eu puneam pe primul loc disponibilitatea pentru lectură. Eram convins că între cei care citesc şi cei care nu citesc se trasează linia de demarcaţie dintre umanitate şi contrariul ei. N-aş fi luat cu mine în ruptul capului pe o insulă pustie o persoană nededată lecturii, nici măcar de-ar fi fost Marilyn Monroe. Aş fi ales, în loc, o carte. Probabil şi din cauza felului în care arăta lumea în care eram nevoit să trăiesc şi să cresc, mi se părea că a te refuza cărţilor înseamnă să-ţi ratezi unica şansă de a accede la sau de a rămîne în umanitate.
Greşeam, de bună seamă.

Cît am fost profesor stagiar într-un orăşel din Prahova, în perioada „marilor descoperiri“ aşadar, aveam să cunosc şi aversul, şi reversul medaliei. Predam la „clase de sacrificiu“, cum primea orice nou venit, şi era un coşmar. Problema nr. 1 era cum să ieşi teafăr de la ore. Mulţi dintre elevi aveau cazier. În orice caz, mai nimeni nu era nici interesat, nici capabil să înţeleagă ce le cerea programa să înveţe. Pierduseră trenul de mult şi nu-i mai aştepta nici un vagon de rezervă în gară, aşa că se tîrau prin şcoală în cel mai bun caz resemnaţi, de regulă însă cu acea recalcitranţă a adolescenţilor puşi să facă lucruri pe care le percep ca absurde şi umilitoare. Soluţia mi-a dat-o, întîmplător, Shakespeare. Nu mai ştiu cum mi-a venit ideea să le povestesc una dintre piesele lui, nici care era. Cert e că, mai bine de un trimestru, le-am depănat aproape toată producţia dramatică a genialului brit – cu ajutorul lui Charles Lamb, să-i dea Dumnezeu odihnă veşnică pentru ale sale Tales from Shakespeare. Era momentul de graţie al orei, care aşeza peste clasă o tăcere fascinantă. (Peste mulţi ani, am ascultat la Universitate conferinţa unui cambodgian despre cum supravieţuise revoluţiei Khmerilor Roşii. Încarcerat, cîştigase bunăvoinţa paznicilor lui, puştani care făceau legea cum le trăznea, împuşcînd orice deţinut îi călca pe nervi. Izbutise să rămînă singurul în viaţă din celula lui povestindu-le gardienilor din ce citise pentru propria-i meserie, ascunsă cu grijă altminteri: profesor de engleză. Şeherezada are o mie de chipuri!)

Dar am cunoscut şi reversul. Un coleg, profesor de sport, inteligent şi cultivat, m-a chemat într-o seară la cenaclul local. Am fost torturat ore în şir cu diluvii de versuri, faţă de care dragul nostru poet interbelic Vasile Militaru ar fi trecut drept un T.S. Eliot valah. Şi, în calitate de oaspete de onoare, a trebuit să şi comentez lecturile, simţind cum la orice încercare de a coborî sub plafonul laudelor entuziaste stăteau să izbucnească puhoaie de lacrimi. În final, între patru ochi, colegul mi-a revelat sensul lecţiei pe care tocmai mi-o predase. Vezi, asta facem noi, cu nobilele noastre intenţii profesorale: creăm nişte nevoi pe care oamenii n-or să fie niciodată în stare să le satisfacă. Îi facem nefericiţi. „Ţal!, nene Iancule“ – mi-am zis şi eu, în gînd, luîndu-mi rămas bun de la cinicul amfitrion.

În timp, m-am convins că există şi oameni citiţi de o calitate jalnică şi „inculţi“ admirabili. E o crasă banalitate, pe care însă, avînd o anumită formaţie, o descoperi cu greu. Uneori, niciodată. Lectura nu-ţi dă nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O şansă.

Există, nu mai vorbesc, o largă şi policromă patologie a lecturii. Chestia nostimă e că de ea nu s-au ocupat doar specialiştii en titre – psihologii, sociologii, pedagogii –, ci şi scriitorii înşişi. Noxele, abuzurile, devianţele pasiunii pentru citit au fost descrise în fel şi chip, în registru burlesc, eroic-comic, ironic, dramatic, tragic, chiar de către cei a căror existenţă devine caducă în absenţa ei. Sminteala lui Don Quijote, bovarismul Emmei, maniacalitatea Autodidactului din Greaţa lui Sartre, inumanitatea sumbră a profesorului Peter Kien din Orbirea lui Canetti, stranietatea presatorului de hîrtie din O singurătate prea zgomotoasă de Bohumil Hrabal… Ridicolul infantil al amorului inspirat de Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, povestit de Kogălniceanu în Iluzii pierdute, aiureala Elenei, protagonista bovarică a piesetei lui Costache Caragiali, Îngîmfata plăpămăreasă („O, frumoasă istorie, romanţa lui Arghir… Săracu, cîte n-a suferit pentru amor! (…) Zău, nu este mai mare fericire decît să ştie cineva carte.“), autoinstrucţia malefică a lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, care-şi întăreşte proiectele parvenirii cu o bibliotecă întocmită ad usum, fanfaronada Ziţei din O noapte furtunoasă („Eram ambetată absolut. «Dramele Parisului» cîte au ieşit pînă acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi.“)…

Este adevărat. Lectura poate şi să sucească mintea, şi să încîlcească inima.

Citim, spuneam data trecută, ca să ne facem locul în care să putem locui. Dar s-ar putea să ne trezim că în casa astfel construită nu mai găsim drumul de la pat la uşă. Sau că avem atîta loc în ea de bate vîntul.

Nu este, cred, motiv de îngrijorare. Răspunsul îl găsesc, eu unul, tot în Shakespeare, în acel monolog al Părintelui Laurence din Romeo şi Julieta, în care acesta meditează, privind la ierburile de leac adunate în coş, la felul de a lucra al naturii: „Within the infant rind of this small flower / Poison hath residence, and medicine power“ („E şi-un balsam de leac într-un caliciu / Al unei flori gingaşe, şi-i otravă“). Sau în Faust. Sau în, vai!, alte scrieri cărora le datorez ceea ce sînt.

Altceva mă preocupă mai mult decît relele întrebuinţări ale cărţilor. Pentru asta, e un antidot. Să înveţi să citeşti. Nu-i uşor, dar e posibil. Şi şcoala ar avea de ce interveni aici.

Ce mă îngrijorează pe mine, în schimb, este mai puţin faptul că cititul ar avea „factori de risc“ inerenţi, cît ideea, tot mai larg răspîndită, că ar fi devenit, în vremea din urmă, o activitate revolută, menită unui venerabil cimitir al dinozaurilor. Despre asta, însă, data viitoare.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.