Categorie: Viața școlii

Pe Tudor Chirilă îl cunosc cu exactitate din anul 1999. Conduceam, pe vremea aia, editura profilată pe carte școlară Humanitas Educațional și urma să lansăm o colecție de teste destinate pregătirii pentru examenul de bacalaureat. Gândul la lansarea colecției îmi dădea fiori. După ani de zile într-o editură, nimic nu pare mai tern, mai plicticos, mai previzibil ca o lansare de carte, credeti-mă! Darămite o lansare de carte școlară. Și-atunci, mi-a venit în minte ceva inedit: să facem o lansare cu…cântec. Și pe cine să invităm să cânte unui public de liceeni? Nimeni altcineva decât trupa numită Vama Veche, cu hituri pe buzele tuturor la acea vrema, ca și acum, de altfel. Am făcut rost, cum-necum, de telefonul lui Tudor Chirilă, liderul trupei, și l-am invitat la o cafea fără să-i mărturisesc motivul ascuns al invitației.

Începutul unei prietenii fără vârstă

Am povestit vreo oră pe terasa de la Greenhours, în sensul că l-am rugat să ne ajute, pro bono, că buget pentru astfel de fițe nu aveam. Culmea, lui Tudor proiectul i s-a părut interesant și a avut doar două rugăminți: să-i punem la dispoziție o instalație de sunet decentă și să facem lansarea în sala de sport a Liceului „Ion Neculce” pe care patru dintre cei cinci membri ai formației îl absolviseră cu ceva vreme înainte. Lansarea a fost furtunoasă, cu sute de elevi, profesori, ba chiar și inspectori cântând la unison refrenele pieselor Vama Veche. În 2003, când am inaugurat mișcarea civică „Salvați Vama Veche” și prima ediție a festivalului rock Stufstock, la cine credeți că am alergat să cânte, tot pro bono, pentru o cauză în care credeam cu toții pe vremea aia? La Tudor Chirilă@comp, care ne-au ajuta dezinteresat.

Numele de Vama Veche între alte trupe de care nu prea se mai auzise a reușit să adune mii de tineri și să propage o cauză frumoasă. În timp, ne-am intersectat pe ici, pe colo: la evenimente, la demonstrații de protest civic, pe stradă, la câte o cafea. N-am ținut legătura cu regularitate, dar am știut dintotdeauna că seva prieteniei a continuat să circule prin venele și capilarele noastre și că, fie și după munți de ani distanță, o să ne regăsim cu aceeași bucurie. În timp, numele lui Tudor s-a legat de preocupări și proiecte diverse, întotdeauna marcate de amprenta implicării de calitate: este un actor reputat  la Teatrul de Comedie, de o capacitate a schimbării registrelor uluitorare; a știut să resusciteze trupa cu care a crescut în lume și, după ceva ani de trudă, să facă din Vama o prezență de notorietate pe scena și în festivalurile românești; scrie cu o ușurință surprinzătoare, aplecat spre temele sociale, civice ale momentului – câteva articole au devenit virale; i-am zărit prezența discretă pe la câteva manifestări de stradă acompaniate de intervenții civice în blogosferă; are doi copii, ambii băieți, descoperindu-și cu uimire vocația de tată mega-responsabil.

Invitația la Avenor

Toate acestea le știam despre Tudor în momentul în care m-am decis să-l invit la noi la școală, să se întâlnească cu elevii noștri din clasele mari, pentru că știam, din cele scrise și din vizitele sale în câteva licee de prestigiu, că este preocupat de vârsta asta zbuciumată a vieții, când se sedimentează cunoștințe, dar și atitudini, când se cimentează caractere, când se formează generații ce pot influența în bine  rostul viitorului. Ca întotdeauna, Tudor a acceptat invitația noastră și a trecut pe la Avenor să stăm puțin de vorbă și să se „împrietenească” cu atmosfera școlii. Un lucru am ignorat în totala mea ignoranță mondenă. Că, pe lângă atâtea preocupări nobile și prezențe relevante în spațiul public, Tudor mai deține și calitatea de a fi jurat în concursul Vocea României.

Dar asta știau, fără deosebire de sex și vârstă, toți elevii de la Avenor. Astfel încât, în loc de o discuție prealabilă intimă pe marginea unei cești de cafea, am avut parte literalmente de un asediu generalizat, orchestrat de elevii noștri. Vina îmi aparține în exclusivitate! De unde să știu că, plimbându-ne pașnic pe culoare, în timpul desfășurării orelor, elevii care ne zăreau prin geamul ușilor o să rămână împietriți? În pauze, mase nerăbdătoare de școlari ne pândeau în toate colțurile cu bucățele de hârtie, cerând autografe. La masă, șiruri de puștoaice de pregătitoare și clasa I veneau spre noi într-o continuă procesiune adulatoare. Grupuri compacte se formau pe la geamuri și uși. Fără să poată onora cererea de autografe, Tudor a fugit pe ușa din dos și…dus a fost! Povara celebrității poate căpăta și aspecte de luptă pentru supraviețuire! Mai încolo, mai pe calm, am convenit la telefon că lui Tudor îi displace genul de expunere „ca la urs”, sau „ca la televizor”, și că o întâlnire cu toată școala ar fi avut acel unic caracter decorativ în care lumea își face poze și dă sau primește autografe. Și ne-am întors la planul dintâi. Am preferat organizarea unei întâlniri cu mai mult conținut și cu mai multă zăbava pentru comunicarea autentică, la care ținem atâta.

Întâlnirea cu elevii noștri

În biblioteca Avenor au fost invitați elevii claselor a VII-a – a X-a, aflați exact la vârsta și exuberanța marilor interogații, temeri, neliniști și descoperiri. Vârsta pe care și invitatul nostru o apreciază și înțelege. Întâlnire limitată la 50 de minute care să însemne pentru copiii noștri un spațiu al poveștii, memoriei, întrebărilor, destăinuirilor.

Tudor a știut cu o dibăcie incredibilă și un fler al situației senzațional să-și câștige audiență, fără emfază, fără sfătoșenie, fără fițe. Iar copiii au de asemenea capacități extraordinare de a detecta autenticul, valoarea, vibrația personalității. Tudor le-a vorbit pe limba lor, le-a răspuns atent și preocupat la întrebări pline de relevanță, i-a făcut să râdă, ca după aia să se emoționeze. A plecat de la preocupările lor, de la universul lor de cuvinte și stări, ca să ajungă în vecinătatea marilor idei: să-ți urmezi pasiunile, să te autocunoști, să pleci în primul rând de la tine încercând să schimbi lumea și pe ceilalți.

Seara am vorbit cu Tudor la telefon ca să-i mulțumesc pentru toate cele, în primul rând pentru calitatea acestor momente, cu siguranță memorabile. Știți ce a zis Tudor? Mi-a mulțumit pentru ocazia de a întâlni copii, elevi, atât de preocupați, atât de articulați în gândire, atât de bine crescuți. Și nu a fost de politețe.

Trupa de balet RainbowGirls by Avenor s-a întors cu un palmares impresionant de la cel mai recent concurs la care a participat, RomanianDanceCup (26-27 octombrie). Cele 8 fete din trupă au obținut 7 premii, dintre care 4 locuri I, 2 locuri II și 1 loc III. Miss Simona Haiducu, profesoara care a creat trupa de balet a școlii în 2013, povestește despre începuturi, muncă, succes și despre sentimentul care le ține împreună.

Cum a început povestea ta la Avenor?

Am început în 2009, la Grădinița Little London, m-a adus fosta profesoară de balet. Eu pe-atunci eram colaboratoare la Operetă și dansam în televiziune, în diferite emisiuni. Fosta profesoară de balet m-a luat sub aripa ei și mi-a arătat cum se face. Eu mai aveam un pic de experiență din școală, am făcut pedagogie în facultate – am făcut coregrafie, am terminat Artele spectacolului -, dar e altceva când ajungi să lucrezi cu copii foarte mici. A fost foarte interesant.

Am început să lucrăm prin joacă, pe vremea aceea nu-mi era gândul la performanță, eram și eu copil, aveam 20 și ceva de ani. Majoritatea fetelor din trupa Rainbow de acum aveau 2 ani, de-abia intraseră în grădiniță. Au fost prima mea dragoste. De aceea suntem și atât de unite. Eu le-am format de mici, mi-a fost ușor să le modelez, nu au venit cu alt stil de lucru, pentru că am fost prima lor profesoară.

Când s-a format trupa RainbowGirls by Avenor?

S-a format în 2013, când am mers la primul nostru concurs, aici în București. Erau 8 fete din care au mai rămas 4, restul s-au schimbat. Cea mai mică era Teodora (acum clasa a III-a delta), avea 6 ani abia împliniți. Cea mai mare era Diana (acum clasa a VI-a alfa), cu trei ani mai mare decât Teodora. Așa am început, din joacă. Apoi am văzut că fetele pot, părinții mi-au dat voie să lucrez mai mult și, automat, a venit programul de după ore, baletul suplimentar. Acum lucrăm trei zile pe săptămână, câte 2 ore și jumătate pe zi. Iar înainte de concursuri, ne mai întâlnim în weekenduri și lucrăm.

Care au fost primele concursuri la care ați participat?

Dance World Cup (2013) a fost primul. N-am luat niciun premiu atunci și, evident, a fost foarte greu, pentru că nu mă așteptam să nu luăm nimic. Iar la următorul, la o diferență de două săptămâni, am obținut locul I și calificare în etapa următoare din Croația. De atunci o ținem tot așa. Am fost la toate concursurile importante din București, ne-am calificat în etapele superioare la majoritatea.

Pe unde ați călătorit?

În Croația doi ani la rând și în Canada. Ne-am mai calificat și în Anglia, dar nu am avut cum să ajungem, se suprapuneau plecările și am ales Canada.

Cum reușești să ții trupa unită?

Cred că prin dragoste. Suntem prietene, de multe ori avem mici discuții pe tema asta, ele mă văd ca pe o prietenă. Eu mă ocup și de machiaj, și de crearea costumelor – eu le gândesc, altcineva le face -, și de coafură. Acum sunt și câteva mămici care se implică și mă ajută. Era nevoie, nu mă descurcam singură cu toate.

Sunt fete din trupă care au continuat cu baletul?

Daria a făcut parte din trupa Rainbow iar acum este la o școală de balet din București, a dorit să facă mai multe ore decât puteam eu să-i ofer. Și Maia s-a dus la una dintre cele mai bune școli de balet din București. Ele au venit în trupa Rainbow în 2014, dar și-au dorit să facă mai mult. Poate, pe viitor vom mai auzi de ele, cine știe.

Ce te motivează să lucrezi cu elevii tăi?

Cred că mă încarc cu energie de la ei și cu dragostea lor. Mie-mi sunt foarte dragi copiii, de mică-mi povestea mama că acolo unde vedeam mulți copii mai mici decât mine mergeam și eu, să am grijă de ei.

Sunt fericită că am format trupa de balet pentru că am putut să-mi pun în aplicare creațiile coregrafice. Cu cei mici, la grădiniță sau începătorii de la școală, nu poți experimenta dansul contemporan sau dansul liric, pentru care trebuie să ai un background în spate, să fii capabil fizic și să ai expresivitate, să înțelegi despre ce e vorba în poveste. Toate dansurile pe care le fac au câte o poveste. Așa începem: mai întâi le spun povestea, apoi încercăm în povestea respectivă să integrăm mișcări, să-i dăm viață prin mișcare.

Ce urmează pentru trupa Rainbow?

Nu știu cum va fi peste câțiva ani. Poate că și o parte dintre fetele de acum își vor dori să facă mai mult, poate că nu. Îmi place să mă bucur de momentul actual, niciodată nu mi-am făcut planuri de concursuri. Totul a curs de la sine. Dacă sunt pregătită și simt că avem coregrafii demne de niște premii, le fac. Dacă nu, le spun stop, anul acesta spunem pas acestui concurs, pentru că nu suntem pregătite.

Mai dansezi?

Nu mai dansez de vreo trei ani, m-au acaparat orele. Dar noua profesie mi-a oferit mai multă siguranță, mai multă stabilitate decât cea pe care o aveam în momentul în care dansam. Mi-e dor să dansez, recunosc. Dar mai dansez cu fetele. Coregrafiile le fac întâi eu, le arăt, și apoi lucrăm în grup.

Elevi, părinți și profesori din comunitatea Avenor au participat în weekend la o acțiune care le-a reamintit despre importanța protejării naturii și le-a dat ocazia să contribuie direct la îmbunătățirea calității mediului în care trăim.

Aproximativ 45 de persoane, elevi de la clasele I, liceeni de la a IX-a și a X-a, părinți și profesori de la Avenor College au plantat sâmbăta trecută puieți de stejar într-o zonă defrișată din apropierea localității Moara Vlăsiei din județul Ilfov. Inițiativa a fost a profesoarei de la clasa I alfa, Valentina Nistor, în parteneriat cu liceenii mobilizați de Mihai (clasa a X-a).

Voluntarii noștri au mers aproximativ un kilometru prin pădure până la locul în care îi așteptau puieții, instrumentele de lucru (lopeți și cazmale) și gropile pentru plantare pregătite de reprezentanții Ocolului Silvic Snagov. S-au grupat pe echipe copil-părinte, dar și în echipe mai mari, de copii, părinți și profesori, iar în jurul orei 10.00 s-au apucat de treabă. Copiii aduceau puieții, îi așezau în gropi, iar părinții erau cei care acoperau rădăcinile cu pământ, invitându-i pe copii să-l taseze cu picioarele. Verificau împreună dacă rădăcina este prinsă bine în pământ sau este nevoie să replanteze, apoi treceau la următorul copac.

„Nimeni nu poate trăi fără oxigen”

Copiii au fost foarte entuziasmați să planteze copaci și conștienți de importanța gestului lor.

„Trebuia să găsim un loc și să îngropăm în pământ stejarii”, a povestit Daniel (I alfa). „Prima dată, trebuia să vedem până la cel nivel putem să-i acoperim cu pământ. De la rădăcină, cam cu 10 centimetri. Ne orientam în funcție de jumătatea copacului”, a completat colega sa Mara. „Întâi am pus pământul cu săpăliga, apoi am presat cu piciorul”, a adăugat Nicholas (I alfa).

De ce e important să plantăm copaci? „Altfel nu mai avem oxigen”, a răspuns Eric (I alfa), iar Mara a explicat: „Fără copaci, păsările nu pot trăi, nici oamenii. Nimeni nu poate să trăiască fără oxigen.”

Echipele de voluntari de la Avenor College au plantat, în total, circa 300 de puieți de stejar în cele două ore pe care le-au petrecut împreună în natură.

„Au fost foarte implicați, atât părinții cât și cei mici, era o adevărată competiție, cine reușea să planteze mai mult”, a povestit Valentina Nistor, cea care a mobilizat echipele de copii de clasa I. „În același timp, copiii erau și foarte atenți,  aveau grijă de copaci, îi ridicau cu atenție, să nu cumva să le rupă vreo frunză.”

Respect pentru natură

Potrivit lui Mihai, cel care a coordonat participarea elevilor de la liceu, astfel de acțiuni sunt importante pentru că ne construiesc viitorul. „Este vorba de educația pe care o primesc copiii de acum. Trebuie să învețe să respecte natura, nu atât pentru ei, cât pentru generația viitoare, pentru că schimbările sunt pe termen lung atunci când vine vorba de pădure”.

Copacii plantați de voluntarii de la Avenor College vor ajunge la maturitatea în aproximativ 80 de ani.

Acțiunea de împădurire a membrilor comunității Avenor College a fost integrată în campania de toamnă de regenerare a pădurilor organizată de Ocolul Silvic Snagov. „În fiecare an, Ocolul Silvic își propune împădurirea suprafețelor de teren pe care s-au făcut tăieri de copaci, respectiv 4 hectare în această toamnă”, a explicat inginerul Liliana Badea de la Ocolul Silvic Snagov. Lucrările sunt realizate de specialiști de la Ocolul Silvic, dar participarea voluntarilor este bine-venită. „Încurajăm astfel de acțiuni, care au rolul de a dezvolta conștiința silvică în rândul copiilor”, a completat Liliana Badea.

Zona în care au lucrat echipele de voluntari de la Avenor se află în Unitatea de producție 5 Surlari și are o suprafață de 1 hectar. Stejarii plantați vor ajunge la maturitatea în aproximativ 80 de ani.

Elevii și profesorii care au organizat acțiunea din weekend intenționează să continue plantările la primăvară și să invite toți membrii comunității Avenor să li se alăture.

Anul acesta, Halloween-ul la Avenor College a fost mult mai mult decât o petrecere cu machiaje și costume impresionante. A fost o ocazie pentru cei mai mari dintre elevi, din clasele VII-X, să se confrunte cu organizarea unui eveniment care i-a implicat pe toți cei peste 300 de elevi ai școlii și liceului. A fost o lecție despre ce înseamnă să lucrezi cu copii de toate vârstele, despre planuri care nu funcționează și care trebuie schimbate din mers, despre spontaneitate, solidaritate și muncă în echipă.

Planificarea activităților a început cu o lună înainte evenimentului din 28 octombrie, atunci când departamentul de limba engleză, coordonator al evenimentului, și-a împărțit sarcinile în funcție de ciclurile educaționale pentru care profesorii predau. Profesoarele de limba engleză Ramona Ivan și Cristina Bumboiu, împreună cu directorul Liceului Internațional Avenor Andrew Kearns, i-au ajutat pe liceenii clasei a IX-a să pregătească petrecerea pentru copiii din ciclul primar. Iar Andrei Hristia, cu ajutor de la Thomas Webb și de la diriginți, i-a îndrumat pe elevii claselor a VII-a, a VIII-a și a X-a să organizeze activități pentru copiii de la gimnaziu.

Adaptare la schimbare

Activitățile plănuite de elevii claselor a IX-a au avut ca temă universul Harry Potter. Copiii au pregătit în cele mai mici detalii atelierele pentru colegii mai mici, însă planurile n-au funcționat chiar așa cum au fost alcătuite.

La atelierul de mături „zburătoare”, copiii s-au dovedit mai nerăbdători decât anticipase Daniel, coordonatorul activității, și s-au înghesuit să-și facă mături fără să-i asculte până la capăt instrucțiunile despre ce materiale să folosească și cum să le folosească. Iar atunci când bețele pentru cozi s-au terminat, Daniel a inventat un joc cu capetele de mătură: copiii au fost încântați să se întreacă să le prindă din zbor.

Nici Quidditch-ul n-a funcționat așa cum fusese gândit inițial, ca o activitate care să-i implice pe copii într-un joc cu două echipe care se înfruntă folosind măturile create în atelier. „Am plănuit totul să meargă perfect, până n-a mers perfect”, spune Leon.  „A venit primul grup de copii, n-au înțeles instrucțiunile, alergau, aruncau măturile.” Ideea care le-a venit pe moment lui Leon și Tudor, coordonatorii activității, a fost să alinieze cele două clase care veniseră la joc pe două rânduri pentru a putea să arunce, pe rând, la cele 3 cercuri suspendate de una dintre porțile de fotbal de pe terenul de sport. Noul joc a avut mare succes.

Crearea de poțiuni magice a fost de asemenea o provocare pentru Ana și Maria, cele care au coordonat activitatea. Dacă la început ar fi vrut să facă poțiuni comestibile și necomestibile, dar mai spectaculose, și-au dat seama că cei mici vor dori să bea din pahare, chiar dacă susțin contrariul. Au renunțat astfel la partea de spectacol pentru a se asigura că băuturile create sunt sigure pentru toți.

Maya și Vanessa au organizat o provocare a gustului pentru copiii pe care-i îndemnau să se lase legați la ochi și să aleagă dropsuri dintr-o farfurie în care erau bomboane cu gust bun și cu gust rău. „Inițial, am gândit activitatea pe grupe, foarte organizat, dar ne-am dat seama că nu va merge”, povestește Maya. „Majoritatea erau foarte nerăbdători să guste, aveam foarte puțin timp la dispoziție și nu ajungeau să ia din toate”, completează Vanessa. Soluția pe care a găsit-o Maya a fost să-i așeze pe copii în cerc și să-i roage pe profesorii fiecărei clase să le ajute să-i organizeze pe cei mici.

Descoperiri neașteptate

„Ce mi s-a părut cel mai interesant din această experiență a fost faptul că planificasem totul, dar doar în teorie, și a trebuit să ne adaptăm rapid, să pară că știam ce facem, dar, de fapt, noi descopeream pe parcurs lucruri, cu fiecare grupă de copii care trecea pe la noi”, explică Maya. O altă lecție pe care au învățat-o cei din clasa a IX-a a fost faptul că munca în echipă este de cele mai multe ori salvatoare și că le-ar fi fost mult mai greu să se descurce fără ajutorul colegilor. Au descoperit că foarte important este și  fie mai siguri pe ei și pe ceea ce au de făcut atunci când organizează un eveniment. Și, nu în ultimul rând, să-și seteze cât mai corect așteptările. „Nu credeam că vor fi atât de mulți copii. Știam că nu au răbdare, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de puțină. Acum știu”, spune Ana.

Elevii care au organizat activitățile pentru copiii de la gimnaziu au avut altfel de provocări. Pentru a realiza activități diferite în 7 dintre clasele școlii, a fost nevoie să lucreze împreună elevi din clasele a VII cu cei de la a VIII-a și a X-a. Coordonarea n-a fost impecabilă, dar mobilizarea din ziua evenimentului a fost fantastică, iar copiii au compensat prin inventivitate lipsa unei organizări mai riguroase.

Abordarea potrivită

Pentru a amenaja o Cameră a Groazei, copiii de la VII omega au adus de acasă pânze ca de păianjen, saci de gunoi negri pentru a acoperi ferestrele, lilieci, păianjeni și alte ornamente „mortale”. Câțiva băieți de la a X-a au fost autori și actori în scenarii ingenioase pentru copiii care intrau în cameră.

La Food Court, de care s-au ocupat Alexia și Lavinia (clasa a X-a), gustările de Halloween s-au terminat rapid, dar organizatorii atelierului erau pregătiți cu planul B și au proiectat pe tablă filmulețe cu tips and tricks despre cum pot fi preparate acasă diferite mâncăruri tematice.

De Arts and Crafts s-a ocupat Alex (clasa a X-a), cu ajutor de la profesoara de arte Sorana Grigoraș, invitându-i pe copii să deseneze și să joace diverse jocuri. Camera de Make-up and Tattoo a fost în sarcina fetelor de la clasa a VIII-a, Alexandra, Maria și Rashida, ajutate de Denise și Selin (clasa a X-a) să picteze fețele și mâinile copiilor.

Pentru Escape Room, activitate organizată de clasa a VII-a alfa, nu a fost timp suficient pentru a crea o cameră în care copiii să găsească obiecte ascunse, urmând o serie de indicii. Dar planul B a funcționat foarte bine, transformând activitatea într-una cu ghicitori inteligente.

Băieții care au avut în grijă Game Room, Alex, Damian (clasa a X-a) și Tudor (VII omega) au inventat pe loc un joc cu mai multe sticle de plastic așezate pe mese, iar câștigători erau copiii care nimereau cât mai multe dintre ele cu o minge de tenis.

„Nu mă așteptam ca un simplu joc cu sticle și minge să aibă atât de mult succes”, povestește Andrei Hristia. „A fost și asta o lecție: din lucruri foarte simple, pot ieși lucruri foarte bine făcute. Depinde foarte mult de abordare.”

Ce a funcționat?

Copiii care au participat la petrecere s-au amuzat și s-au simțit bine. Activitățile, planificate sau inventate pe loc, au avut succes.

Ce ar fi putut funcționa mai bine?

Organizatorii, mai mici și mai mari, și-ar fi dorit ca unele activități să fie mai interactive și atractive, să aibă mai mult timp la dispoziție cu fiecare grup de copii, să planifice mai bine și mai din timp, să fie ajutați de mai mulți colegi.

Ce am învățat?

Sara (VII omega):

– Copiii nu te ascultă!

Andrei, dirigintele Sarei:

– Asta-i bine. Acum știi ce înseamnă să fii profesor.

Printre multe altele, o lecție esențială ține de relația dintre elev și profesor, pe care copiii implicați în organizarea activităților de Halloween au avut ocazia s-o experimenteze pentru a o înțelege.

Lectura se bucură de mare succes în rândul elevilor de la Avenor College, aceștia având șansa de a-și alege în fiecare luna cărți ce poposesc de la Editura Arthur direct în brațele și în inimile lor larg deschise, odată cu jurnalele special concepute pentru etapa de reflecție. Fascinați de cărți, elevii clasei a VI-a alfa și-au imaginat și cum ar fi să devină ei scriitori, susținând cu entuziasm o prezentare cu tema „Dacă ar fi să scrii o carte”.

asele a V-a și a VI-a au realizat o anchetă literară cu tema „Daca aș fi un personaj…”. Astfel, elevii au intervievat atât copii de vârsta lor, cât și adulți, despre personajele pe care aceștia și-ar dori să le întruchipeze. Scarlett O’ Hara sau Harry Potter, Micul Prinț sau Phileas Fogg, Jane Eyre sau Hermione Granger, Sherlock sau D’Artagnan? Auggie sau Matilda? Winnetou sau Sophie? Acestea sunt numai câteva dintre numele alese din literatura universală.

Cei intervievați au explicat ce calități admiră la personajele alese, relatând și scene favorite de acțiune în care eroii lor sunt implicați. Proiectul s-a încheiat cu un moment de reflecție asupra asemănărilor și deosebirilor existente între modelele generației actuale și cele ale adulților. Am descoperit împreună că valorile umane rămân aceleași: curaj, inteligență, prietenie, loialitate, perseverență, empatie, spirit de aventură.

Poezia ocupă, de asemenea, un loc important în cadrul disciplinei Limba și literatura română. Proiectul „Poetul lunii” stă mărturie: copiii își aleg lunar câte o poezie a unui autor recomandat, pe care o recită cu emoție fermecătoare înaintea colegilor de clasă.  Desigur, elevii pot deveni,  la rândul lor, creatori. Astfel, copiii de la clasa a VI-a delta au prezentat Sensory poem, ce a constat în crearea unei poezii despre cele 5 simțuri. Versurile au făcut referire la auz, văz, miros, tactil, gust, dar și la emoții, în acord cu prima temă transdisciplinară de la Avenor College, Coduri și simțuri. Elevii au îmbinat cunoștințele de teorie literară (figuri de stil învățate și tipuri de rimă), exersându-și totodată creativitatea și empatia, privind lumea prin ochii unor vietăți sau ai unui obiect. Copiii au realizat și imagini sugestive pentru poeziile compuse, la final amuzându-se și încercând să ghicească cui aparține inedita perspectivă asupra realității.

Orele de comunicare orală se număra și ele printre favoritele elevilor noștri, nerăbdători să decripteze coduri îmbinate – de exemplu, cum „să citească” un text multimodular (afiș publicitar, reclamă etc.), analizând relația text-imagine.

Puteți vedea în galeria foto de mai jos câteva dintre creațiile elevilor.

 

 

 

Elevii claselor a VII-a și a VIII-a au avut ocazia să experimenteze ce înseamnă să-și susțină un punct de vedere într-o dezbatere atunci când sunt în fața unui public, înfruntă o echipă care le demontează argumentele și totul este contra cronometru.  Profesorul universitar Liviu Papadima, specialist în public speaking, i-a ajutat să înțeleagă de ce le sunt utile abilitățile de dezbatere și i-a ghidat în organizarea unui debate pornind  de la afirmația „Vânătoarea ca sport ar trebui interzisă”. Elevii au tras la sorți echipa din care fac parte – afirmatori (în favoarea afirmației) sau negatori – pentru a fi puși în situația de a-și exersa toleranța față de opinii contrare cu ale lor. Fiecare echipă și-a desemnat trei reprezentanți care să susțină argumentele și contraargumentele în fața colegilor și profesorilor. Au înțeles astfel cât de provocator poate fi să-și găsească ideile, să nu divagheze de la subiect, să-și susțină punctul de vedere ținându-și în frâu emoțiile, să evite greșelile în exprimare, să-și coreleze gesturile cu mesajul pe care vor să-l transmită. Fiecare echipă a avut puncte forte și slabe, după cum a subliniat juriul. Nu au existat învingători și învinși, doar câștigători – copiii care s-au bucurat de o experiență intensă, un exercițiu de disciplină, autocunoaștere și toleranță.

Știați că în top 3 al celor mai stresante meserii din lume, alături de cea de avocat și de agent de bursă, este meseria de profesor?

Știați că, indiferent de țară, chiar și în statele cu nivel al vieții foarte ridicat, salariile profesorilor sunt la coada clasamentului?

Dar știați poate că, în studiile recunoscute, celebre, legate de satisfacția profesorilor, nivelul salarial se află abia pe locul al treilea, precedat de recunoașterea socială și satisfacția profesională? O lume paradoxală, greu de priceput dacă nu ai avut cel puțin curiozitatea și aplecarea s-o înțelegi.

La temelia meseriei de profesor nu stă nivelul extrem de elevat al cunoștințelor de specialitate. Pentru asta există cercetare fundamentală sau aplicată, există medii academice, există reviste de înaltă specialitate. La temelia meseriei noastre stă plăcerea, pasiunea, îndărătnicia împărtășirii cu ceilalți a puținului sau mai multului pe care se presupune că îl știm mai bine decât elevii noștri.

Am auzit în atâtea rânduri păreri cu totul neavizate legate de programul profesorilor, sau de vacanțele de care beneficiază: sigur, ei au 4-5 ore de predare la clasă, în timp ce eu trudesc la firmă sau la stat de la 8 la 5. Asta viață!

Dar știați că cele 4-5 ore la clasă presupun cel puțin jumătate de timp suplimentar de pregătire?

Știați că o oră de predare cu tot ce presupune ea: energie consumată, emoții de tot felul, actorie și giumbușlucuri, soluții ingenioase, regie, butaforie și coregrafie corespunde unui interval cel puțin triplu dintr-o meserie oarecare?

Vorbeam de paradoxuri: este nevoie de cele mai multe fente și născociri ca să intri în pielea, mintea și sufletul elevului, dar este cea mai orgolioasă dintre lumi. Ferit-a sfântul să le desconsideri profesia! Să generalizezi. Să te trezești vorbind că, la urma urmei, ce-o fi așa imposibil să predai alfabetul sau o limbă străină sau tabla înmulțirii sau trei pași de balet? Ce tot au profesorii ăștia de-și tot doresc recunoaștere, autoritate, prețuire, că doar nu sunt de mâncare?

Uite, le-am dat pe 5 octombrie, de Ziua educației, o ZI LIBERĂ. Adică, de ziua care, cel puțin teoretic, ar trebui să încununeze efortul educațional și formativ al unor profesioniști devotați, ei, drăguții, sunt liberi să lase copiii la îndemâna bunicilor, bonelor, vecinei sau televizorului pentru că, nu-i așa, profesorii sunt liberi să facă ce vor de ziua educației. În principiu, să nu educe!

Spre deosebire de alte sărbători în care toată lumea e liberă, părinții tuturor elevilor din țara noastră NU sunt liberi. Poate cu excepția părinților profesori, dar asta e o subtilă excepție. Elevii noștri și ai altora vor atârna pe la unul și altul, se vor benocla la jocuri video sau la emisiunile tv in reluare. Dacă e frumos afară, nu se vor mai juca în fața blocului cu cheia de gât. Acelea au fost alte timpuri. Iar mama și tata n-au liber să-i ducă la film la Mall sau măcar în vreo librărie. De ziua educației, elevii noștri și ai lor riscă să rămână needucați.

Or asta, noi, ăștia de la școala mea – Avenor College, chiar nu putem permite! Așa că, la prima oră profesorii de la Avenor vor popula școala noastră, își vor primi elevii, îi vor învăța multă carte și bune maniere, îi vor însoți la masă, se vor juca, vor râde și se vor bucura alături de ei. Cu speranța că, undeva în timpul zilei, vor primi de la elevii lor un timid și sincer „La mulți ani de Ziua educației!”

Cu câteva zile înainte de începutul școlii la Avenor College, am surprins un filmuleț, evident viral, pe Facebook, în care era înfățișată prima zi de școală pe undeva prin State. Filmulețul era însoțit de zeci de comentarii, unele ale unor persoane cunoscute, de pildă părinți de la Avenor. Ce era sau părea insolit în această filmare era felul în care profesorii din școala respectivă s-au gândit să-i întâmpine pe elevii care pășeau în perimetrul instituției de învățământ. Și anume, fiecare copil era primit cu un americănesc Give me five din partea profesorului, în sunetele unei muzici antrenante și într-un ritm vioi și ștrengăresc. Într-adevăr, filmarea era foarte simpatică, comunicând empatie, apropiere și emoții bune. Hai să facem din prima zi de școală, dintr-un prilej scorțos care ritualizează la nesfârșit discursuri oficiale și buchete de flori, o ocazie de reală împrietenire sau reîmprietenire! Țin minte că o parte din părinții noștri, oameni foarte drăguți, de altfel, și-au manifestat interesul pentru o astfel de primire a copiilor în prima zi de școală, sugerând, mai în glumă, mai serios, să facem și noi, la Avenor, la fel. Am procesat sugestia, și, ca s-o spun pe șleau, am făcut tot cum ne-a tăiat capul. Nu că ar fi fost o festivitate ne sau dezorganizată, nici vorbă! Elementele formale au fost la locul lor: măsuțele inscripționate cu numele fiecărei clase, stația de sunet, vestimentația mai deosebită, ba chiar și desfășurătorul pe minute și secunde. Tradiționalele baloane colorate care urmau să fie lansate în aer erau la locul lor, îndărătnic prinse laolaltă. Fotografii gata să consemneze fiecare moment al celor două scurte ceremonii: cea a bobocilor de la pregă, întâi și a doua și cealaltă, mai di granda, a celor mai mari, inclusiv liceul.

Cum spuneam, nu ne-a mai stat în gând să regizăm pentru copiii noștri, indiferent de vârstă, vreun moment „afectuos” ca cel din filmarea sus-menționată. În schimb, aflându-mă în permanență în mijlocul copiilor, profesorilor, părinților, bunicilor, în prima zi de școală, am constatat, cu aceeași emoție și bucurie din toți anii, că nici nu era nevoie. Am „filmat” tracul copiilor intrați la pregătitoare desprinși din mâinile părinților și chemați la rampă laolaltă cu viitorii colegi și noua învățătoare, la fel de îmbujorată ca ei. Gesturile confuze ale elevilor noi, indiferent de clasă, încercând să prindă din aer un element familiar, un zâmbet de încurajare de care să se agațe și să se simtă, cât mai repede, acasă. Exuberanța revederii după lunga vacanță. Cu colegii, cu profesorii. Curiozitatea cu care elevii noștri inspectau chipurile profilor noi, în dorința de a descifra lucruri interesante, misterioase, camuflate sub chipuri sau măști, încă necunoscute. Ocheadele aruncate de mândrele noastre (aș spune indiferent de nivel!), către vlăjganii de la liceu. Și reciproca, evident!

Două momente, între alte zeci, vreau să împărtășesc. Primul se leagă de felul în care am gândit intrarea în școală a piticilor de la pregătitoare. Clasele așa-zis mai mari, întâi și a doua, urmau să se alinieze la ieșirea de pe terenul de sport și să le asigure un culoar festiv celor mici. Nu s-a întâmplat chiar cum ne-am dorit, în sensul că acompaniatorii au înțeles să facă un tunel (un tunelaș) din mâini împreunate, de genul „Podul de piatră”, prin care pregătitoarea s-a strecurat mai greu, de la pasul piticului la un fel de de-a bușilea. Dar, până la urmă, a fost simpatic foc! Odată cei mici intrați, un grup de profesoare au simțit nevoia să-i conducă la fel și pe următorii și, fără nicio înțelegere prealabilă, le-au asigurat și lor „tunelul” de mâini. A fost genul de spontaneitate generată de entuziasm și generozitate. Mai ceva ca Give me five-ul din film, trebuie să mă credeți!

Al doilea moment are o coloratură personală, dar simt nevoia să-l povestesc: la festivitatea a doua, a celor mai mari, alături de mine, a adresat copiilor și părinților câteva cuvinte în engleză, dar și în română, directorul Liceului, Andrew Kearns. Câteva cuvinte care s-au potrivit de minune, nu numai pentru liceenii noștri, ci pentru toți copiii de la Avenor. La finalul ceremoniei, când după îmbrățișări, fotografii, rechizite, flori, zâmbete, copiii începeau să se retragă, însoțiți fiind de părinți, mă întâlnesc în preajma porții cu Vlad de la a V-a, care îmi zice: „Am înghețat de frică la festivitate. Am crezut că v-au înlocuit cu domnul ăla englez și nu mai sunteți directoarea noastră. Abia când am înțeles cine este, m-am liniștit.” Micile bucurii ale vieții de profesor sunt construite și pe astfel de momente. Și care n-au prea multă legătură cu ego-ul sau lipsa de modestie. E doar confirmarea, de care avem nevoie în permanență, că suntem la locul nostru, în locul pe care ni l-am dorit.

Așa încât, am mai deschis un an școlar fără Give me five, dar cu Give me ten: emoție, bucurie, entuziasm, prietenie, căldură, curiozitate, îmbrățișări, baloane, toate de nota zece. Că tot intrăm în al zecelea an de existență! Give us 10!