Categorie: Viața școlii

Între 17 și 20 martie, noi, cei din comunitatea Avenor College, am avut privilegiul de a-l avea ca invitat pe Kevin Bartlett, lider educațional, director al Școlii Internaționale din Bruxelles și inițiatorul programului Common Ground Collaborative (CGC). CGC reprezintă o rețea în expansiune, formată din zeci de școli din întreaga lume, ce și-a propus să revoluționeze curriculumul tradițional, împărtășind experiențe valoroase de învățare, predare și evaluare, prin crearea unor soluții optime ce sistematizează învățarea   http://www.thecgcproject.org/page.cfm?p=355.

Au fost trei zile cu activități intense, în care profesori, părinți și elevi, am avut un dialog dechis despre ceea ce înseamnă învățare autentică și leadership.

ADN-ul CGC, are la bază un set de principii ce vizează interacțiunea coerentă dintre Concepte (big ideas), Competențe transferabile în viața reală (skills) pe care elevii trebuie să le dobândească numai dacă sunt puși în Contexte relevante de învățare. Scopul suprem al educației este să formeze Caractere, (being human), într-o lume care pare că își pierde pe zi ce trece însușirea cea mai de preț, umanitatea.

Cu entuziasm, am împărtășit experiențe de învățare, povești personale de viață ce ne-au modelat personalitatea. Am luat în discuție actuala stare a educației, căutând răspunsuri la întrebări precum: Ce ar trebui să predăm în școli, astfel încât tinerii absolvenți să fie pregătiți cu succes pentru viață? Arte sau Științe? Protejarea mediului sau Educație pentru sănătate? Cursuri de etică sau…? Sute de elevi, naționalități diferite, ce Istorie predăm? Ce ne-ar plăcea, în calitate de profesori, să auzim de la un elev responsabil, la finalul celor 12 ani de studii?

Într-o lume ameninţată de conflicte armate iminente, educația este cea mai puternică armă*. Ne-o spune povestea Malalei, cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace, adolescenta ce nu a ezitat să-şi riste propria viaţă, fiindcă educaţia este un drept fundamental, nu o crimă; o confirmă dureroasa dezrădăcinare a refugiaților sirieni, cruda realitate a atentatelor teroriste din Paris, Istanbul … Cum răspundem acestor provocări? Este necesar să formăm lideri autentici încă din școală? Am reflectat asupra valorilor și credințelor ce definesc un lider, scrutând motivația reală pe care ar trebui să se întemeieze dorința de a fi un conducător, aceea de a contribui în mod constructiv la viețile semenilor săi.

Complementară acestui dialog deschis a fost elaborarea planului de implementare a unor măsuri educaționale favorabile învățării autentice, așa cum sunt definite de comunitatea școlară internațională Common Ground Collaborative, din care face parte acum și Avenor College.

Workshop-ul în limba engleză s-a desfășurat într-o atmosferă prietenoasă, participanții lucrând în grupe mixte. Aventura acestor zile inspiraţionale a fost presărată de clipe emoționante – unele de tăcere desăvârșită, în care numai gândurile se puteau auzi -, ce au alternat cu momente amuzante, întreținute de spiritul ludic al lui Kevin Bartlett, care ni s-a dezvăluit, înainte de toate, ca om preocupat de destinul omenirii.

Ne bucurăm să putem afirma că aceste trei zile ne-au întărit convingerea că, alături de mentori educaționali de talie internațională precum Kevin Bartlett, există soluții viabile la dilemele cu care se confruntă educația din întreaga lume.

* “Education is the most powerful weapon which you can use to change the world.” (Nelson Mandela)

La o zi după Valentine’s Day, soră cu înțeleptul Dragobete, am avut parte de o frumoasă surpriză: artiștii trupei de teatru Victoria Art au descins la Avenor College. I-am primit cu drag și emoție, unii dintre noi îi întâlniserăm deja pe scena de la Godot Café și știam cât de talentați și autentici sunt acești tineri pasionați de arta teatrului. Trupa de teatru Victoria Art Adolescenți s-a înființat în anul 2014 sub coordonarea profesorilor Maria Julieta Georoiu și George Lepădatu, fiind formată din elevi de la licee și școli gimnaziale din București, cursanți ai școlii de actorie Victoria Art. Are la activ peste 30 de spectacole jucate pe scena de la Godot Café Teatru, participând la o serie de festivaluri de teatru pentru copii și tineret unde a obținut numeroase premii importante.

Spectacolul Aproape – după John Cariani, a țesut sub ochii noștri uimiți un caleidoscop al dragostei. Prologul i-a adus mai întâi în scenă pe Pete și pe prietena lui din copilărie, urmărind firul iubirii ce se înfiripă și de care se lasă cuprinși, adolescenți fiind. Grația, inocența copilărească și primii fiori ai dragostei sunt minunat transpuse. Pe muzica ce îndeamnă la visare, paradoxul depărtărilor- aproape se împletește cu stele căzătoare şi fulgi de nea. Urmează o poveste cu Tronc – Randy și amica lui își dau seama că, de fapt, sunt mai mult decât prieteni; cu umor, descoperă că au multe lucruri în comun și, în final, trec granițele iubirii. În Unde s-a dus, asistăm la o ceartă între îndrăgostiţi – Ea este dezamăgită pentru că iubitul ei pare să fi uitat de aniversarea dragostei lor, reproșându-i cu năduf că nu mai este atent și tandru, ca la început. El se scuză, pretextând că munca îi răpește tot timpul. În cele din urmă, Phil își surprinde aleasa cu un gest delicat, oferindu-i un trandafir roșu, ascuns în ghetuța pe care ea o căutase zadarnic până atunci, nedumerită unde ar fi putut să o piardă. Un frumos joc al așteptărilor împlinite, alungând dezamăgirea ce se strecurase amar în sufletul copilei, interpretată de draga noastră Maya de la clasa a VIII-a. Am așteptat cu nesaț următoarea poveste, căci, cu mic, cu mare, tânjim după povești… nemuritoare. A urmat istoria Tabloului fermecat, a cărui imagine nu poate fi văzută decât dacă privești cu… inima, pentru că, nu-i așa, ’’l’essentiel est invisible pour les yeux’’. Povestea Inelului în care se ascunde toată dragostea dintre un băiat și o fată a fost ultima mărgică din şiragul Primăverii sosite deja la Avenor College.

Piese precum Fly to the moon and back (Savage Garden) sau You raise me up (Josh Groban) au desăvârșit accest spectacol, astfel că, între firele acestor povești, elevii noștri au rămas literalmente ţintuiţi pe covorașele zburătoare din tărâmul cărților – Biblioteca Avenor. Cei mai micuți intuiau că se află în fața unei taine, dragostea, în timp ce liceenii au trăit acest spectacol ca o pură emoție, apreciind jocul, naturaleţea şi spontaneitatea actorilor, cărora le suntem recunoscători pentru acest dar de suflet.

Sub bagheta profesorilor coordonatori Maria Julieta Georoiu și George Lepădatu, Aproape este un spectacol emoționant despre miracolul iubirii, pe care va recomandăm să îl vedeți integral, într-o atmosferă plăcută, la Godot Café Teatru.

Așa se spune de regulă în mediul online, nu? Cu un simplu click primești, obții, câștigi asta și asta și asta. Așa am făcut și noi săptămâna trecută și, cu un simplu click, am primit doza necesară de fericire și satisfacție capabilă să ne dea încredere că tot ceea ce întreprindem la Avenor College și tot ceea ce creăm pentru viitorii ani reprezintă profesionalism și pasiune. Vă invit și pe voi să dați un simplu click pe link-ul ăsta: http://www.thecgcproject.org/page.cfm?p=551&newsid=109&ncat=6 și cred că o să mă înțelegeți.

Ca să deslușesc puțin contextul, CGC este o abreviere a sintagmei Common Ground Collaborative. CGC reunește o largă rețea de școli de elită de pe tot mapamondul, reprezentând o abordare inovativă a filozofiei educaționale, dar și o arhitectură curriculară capabilă să se muleze pe diverse sisteme de învățământ fără să le modifice conținuturile dar să pondereze gama de competențe pe care le dorim pentru elevi.

Nu vreau să încarc pe nimeni cu informații sofisticate despre CGC. Curioșii pot accesa oricând site-ul organizației (www.thecgcproject.org ). Ce mi se pare însă demn să vă împărtășesc este câte ceva despre una dintre persoanele care a construit conceptul de Common Ground Collaborative și, nu întâmplător, a scris mai sus-pomenitul articol despre Avenor College. Pentru că v-ați prins, nu-i așa? Noi suntem școala despre care Kevin Bartlett găsește cuvinte atât de apreciative și noi suntem echipa inspiratoare.

L-am întâlnit prima dată pe Kevin astă toamnă la o conferință, de fapt workshop organizat de CGC, la care intervenția sa, prin logica impecabilă, dar și prin ineditul abordării ne-au lăsat, fără exagerare, într-o mută admirație. La câteva săptămâni după întâlnirea de la conferință, Kevin Bartlett a acceptat cu naturalețea profesionalistului să ne facă o vizită de două zile la București, la școala noastră. Vizitarea școlii ca și experiența celor două zile de discuții și lămuriri reciproce au întărit legăturile dintre noi.

În luna martie a acestui an, îl așteptăm din nou pe Kevin Bartlett în vizită – de lucru – la Avenor College. Și așa cum între profesor și elev transferul de cunoștințe și abilități este reciproc (și noi învățăm de la elevii noștri cam tot atâta cât le „predăm”), sperăm ca și noi, învățăceii de la Avenor, să-i transferăm profesorului și mentorului nostru o parte din credințele și valorile noastre. Tare mi-e că o să ne întâlnim frecvent pe teritoriul credințelor și valorilor.

Când vedem un grup de copii, ce vedem? Ce simţim? Ce respirăm? La ce ne gândim?

Ştim că ceea ce le oferim, felul în care îi privim…trasează direcţia în care ei vor creşte. Deci, îi vedem frumoşi? Gălăgioşi? Curajoşi? Harnici? Talentaţi? Neobosiţi? Obositori? Inteligenţi?

Puterea unui grup de copii este o vorbire care răzbate din dinamica jocului, a zburdălniciei, a dorinţei de libertate şi afirmare, a setei de cunoaştere şi a amuzamentului!

Recent, clasele a IV-a au sărbătorit primele 600 de zile de şcoală din viaţa lor. Numărăm şi sărbătorim zilele de şcoală întrucât ştim că viaţa este formată din momente şi amintiri. Momentul a fost o ancoră în timp şi am pus la cale o şezătoare. Nu orice şezătoare! Ne-am aşezat la „umbra lui 600”. Ne-am gândit la noi, la cele 600 de zile de şcoală şi la tot ce au adus ele.

Pentru că am petrecut fiecare sută de zile împreună, în acest moment am decis să avem şi o carte în care să ne lăsăm descoperiţi! Puterea, dinamica şi frumuseţea unui grup sunt date de activităţile individuale şi comune realizate zi de zi. Am crescut împreună din prima zi de şcoală, din 2 septembrie 2012. Ne-am cunoscut la ore, în pauze, în excursii, în sala de mese, în clasele noastre, la întâlnirile de luni dimineaţă. Multe activităţi am realizat împreună: am citit în biblioteca şcolii, am făcut ore de sport, am vizitat muzee şi clădiri importante din Bucureşti, am mers la târguri de carte, am făcut excursii în ţară, am serbat zilele de şcoală, am jucat în piese de teatru, am râs, am întrebat, am rezolvat situaţiile apărute, am împrumutat cărţi, am făcut matematică, am curăţat pădurea, am fost la film, am colindat de Crăciun, am serbat Ziua Naţională a României, am făcut lecţii practice, am învăţat unii de la alţii.

Fiecare elev a scris o poezie şi o povestioară prin care a arătat ce vrea şi ce poate acum. Toate creaţiile lor se găsesc în carte, prima carte de grup, autorii fiind elevii claselor a IV-a Alfa, Delta şi Omega. Cu emoţie au citit o parte a creaţiei personale şi au ascultat ceea ce colegii au scris. Să fii în mijlocul lor, să vezi toată bucuria în momentul în care cărţile au ajuns în mâinile lor, asta este puterea pe care ei o dau înapoi lumii. Cartea cu 127 de pagini conţine şi câteva poze făcute în timpul activităţilor din clasă, din excursii, din vizite. Găsim în carte lumea lor: prieteni, mama, tata, căţelul, excursia, matematica, limba română, limba engleză, profesori, teme etc.

Cu fiecare proiect comun al grupului de elevi, ne dorim că ei să îşi dezvolte abilitatea de a vorbi în public şi de a ajunge să exprime clar şi coerent orice ar avea de transmis lumii. Creştem și pentru copii comunicarea în limba română este o prioritate.

Avem deja un ritual al sărbătoririi zilelor de şcoală: momentul de reflecţie, tortul aniversar și evenimentele specifice fiecărei sute de zile împlinite.

Un grup de copii ne ajută să întrevedem viitorul. Copiii de 10 ani pot atât de multe, sunt atât de curioşi, au atâtea jocuri de jucat, atâtea zâmbete de dat încât este important să le fim alături, să îi îndrumăm, să ne aşezăm cu ei în lumea lor. Lumea lor este în creaţie, are potenţial să transforme viaţa.

Emoţiile lor sunt legate de tot ce fac zilnic, iar momentele capătă valenţe de eternitate: o carte citită, un exerciţiu terminat, o problemă rezolvată, un caiet nou, o lecţie cu multe întrebări, ieşitul la tablă, curiozitatea, scrisul de mână, o alergare în curte, o glumă bună, un rol într-o piesă de teatru, o poezie scrisă, mirosul de cerneală, dorinţa de afirmare, o explicaţie dată unui coleg, jocul de rol, excursiile etc.

Aşadar cartea „Şezătoare la umbra lui 600” reprezintă încă un pas, o dovadă că, încă de la vârste fragede, copiii pot face lucruri care rezistă în timp! Să le acordăm încredere, sprijin şi timp să lucreze la împlinirea aspiraţiilor şi viselor deja conturate.

S-au stins surlele și trâmbițele de la celebrarea lui Eminescu de 15 ianuarie. Mediul virtual, cu precădere blogosfera și Facebook, a fost invadat de fotografii duioase, versuri, sentințe, ozanale sau simple clișee de gândire.

M-am gândit în acest context postaniversar să fac, cu toată răspunderea, o recomandare de lectură incitantă, lămuritoare. Este vorba despre cea mai recentă lucrare publicată de istoricul Lucian Boia, apărută în toamna lui 2015 la editura Humanitas: Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit. Pentru început mărturisesc că m-am apropiat cu reticență de „filolog” de acest titlu. Nu-i așa? Noi, filologii, avem monopol absolut pe informația și judecățile de valoare din ograda noastră. În plus, deși sunt o cititoare pasionată a cărților lui Boia, nu socotesc că toate cele pe care    le-am citit (nu puține!) sunt de aceeași valoare. Firește, în portofoliul unui autor atât de prolific se pot refugia și cărți mai puțin profunde, discutabile ca modalitate de dezbatere sau abordare. De bună seamă, și editura care îl găzduiește de ani buni pe Boia a speculat comercial imaginea propriului autor, fabricând cărți pe subiecte care puteau fi epuizate printr-un eseu sau articol de lungime medie.

Pe scurt aceasta a fost abordarea cu care m-am apucat, pe 31 decembrie 2015 de cartea despre Eminescu a lui Lucian Boia. Cu tot cu seara feerică de Revelion la Viena, cu tot cu plimbarea prin natură de a doua zi, pe 1 ianuarie seara am terminat volumul cu un sentiment de mare bucurie intelectuală. Demersul autorului este unul de mare curaj, pe un teren în continuare inflamat de porniri totalitar-mitologizante sau contestatar infantile: viziunea echidistantă a istoricului asupra felului în care s-a construit mitologia lui Eminescu odată cu ultimele decenii ale secolului IX, ca și asupra deconstrucției acestui mit. Atenție, deconstrucția nu înseamnă dărâmare, demolare, ci, precum gestul cu care rupem petalele unei flori, desprinderea, palier cu palier a tuturor etapelor, ideilor vehiculate, mentalităților care au condus la identificarea lui Mihai Eminescu în imaginea generică de poet național (și universal, spun mulți). Eminescu, „românul absolut” citează Boia care îl menționează și pe Constantin Noica prin formularea „Eminescu – omul deplin al culturii românești”.

Autorul procedează mergând pe filierea istoriei receptării operei lui Eminescu, inițial printre contemporani, ulterior în posteritate. Accentele și accesele de adorare și contestare coexistă încă din timpul vieții. Aflăm astfel că destui comentatori îi reproșează lui Eminescu debutant stângăcia versurilor, stâlcirea voită a limbii și rimei din considerente prozodice, ruperile și licențele pe care și le permite cu naturalețe. Până la descoperirea Postumelor și a vuietului creat în urma lor, volumul „Poezii” a fost frământat, interpretat și răstălmăcit. Cu excepția poziției echilibrate a lui Titu Maiorescu și a câtorva junimiști, auditoriul epocii vede în Eminescu, fie un versificator de geniu, fie un oportunist al rimelor, fie un mare român, fie un literat fără zel patriotard, fie un contestatar ateu, fie o personalitate îmbibată de religiozitate. Și totuși, plecând de la singurul volum antum, Eminescu nu îi este nimănui indiferent. După sfârșitul dramatic, încet-încet, dar nu foarte încet, aura poetului capătă cadențe mitologice. Descoperirea postumelor și receptarea de către marii critici (Ibrăileanu, Călinescu, Vianu) deschid nenumărate făgașe ca figura poetului, acum național, să fie confiscată și folosită vremelnic de către toate ideologiile secolului XX: sămănătoriștii în frunte cu Nicolae Iorga îl păstoresc vreme de decenii. Ceea ce se consideră a fi românism-creștinismul lui Eminescu este închiriat de extrema dreaptă mergând până la legionari. Sinistra perioadă comunistă timpurie conservă un fragment din „Împărat și proletar” făcând din Eminescu un militant stângist și luptător pentru drepturie celor obidiți. Așa l-am învățat și eu pe Eminescu în anii de generală, cu o profesoară dogmatică și tristă! Naționalismul protocronist cu accente daco/tracomane, încurajat de Ceaușescu și continuat cu vehemență după 89 îl folosește simultan ca punct de origine și destinație finală. Apar în trombă și conspiraționiștii: Eminescu victima intereselor marilor puteri avându-l pe Maiorescu mână criminală, Eminescu – premergătorul relativismului einsteinian și al fizicii cuantice.

Așa se construiește un mit. Apar, cu precădere în anii din urmă, contestatarii hipsteri care își clamează plictisul și dezabuzarea în fața marelui mit. Generații de copii continuă presate și îndoctrinate cu pre-judecăți de valoare, clișee de gândire reiterante. Doamnele de română ridică ochii de pe volumul de poezii ca la o icoană și dictează introduceri în care nu lipsesc formule ca „Luceafărul poeziei românești”, „cel mai mare poet” și alte câteva. Ce înțeleg elevii noștri contemporani din orele de română dedicate poetului nostru național? Ce putem face, noi, cei care nu ne dorim decât deconstrucția acestui mit, iară nu dizolvarea lui? Cartea lui Lucian Boia postpune o parte din întrebările acestea fundamentale. Răspunsul nu se găsește decât în echilibru: al ideilor, al aprecierilor, al adjectivelor. În cele din urmă, sunt de acord cu autorul, la rândul său influențat de discursul clasic-judicios al lui Tudor Vianu. Eminescu este în primul rând un poet de geniu cu o mare forță a ideilor și o muzicalitate încântătoare a versurilor. Eminescu tălmăcit, și, au fost sute de demersuri, nu spune mare lucru. Eminescu este un mit național.