Categorie: Viața școlii

Dacă vrei să ai un copil generos, fii tu primul lui exemplu. Învață-l ce înseamnă să dăruiești, să fii tolerant, să te pui în locul celuilalt. Dăruiește-i tu aceste lecții de viață!”

Pentru că îmi doresc aceste lucruri pentru copiii mei, m-am oferit voluntar în grupul care se ocupă de Proiectele de Caritate ale comunității Avenor.

Vineri, 13 noiembrie 2015, de ziua Ziua Mondială a Bunăvoinței, am pornit împreună cu un grup de 40 de părinți și copii de la Avenor într-o excursie ce urma să aducă bucurie și zâmbete unor copii nevoiași. Am dus cu noi foarte multe cadouri pregătite cu drag de familii din comunitatea Avenor.

Destinațiile noastre au fost două grădinițe din Jud. Vâlcea, în satele Dezrobiți și Urși. Ne-am propus să ajutăm aceste comunități cu lucrurile de care aveau nevoie, dar și să le aducem un strop de culoare, “dăruindu-le” picturi pe pereții claselor de studiu.

Am reușit să planificăm detaliile logistice încă din autocar și ne-am organizat în două echipe, câte una pentru fiecare grădiniță. Fiecare echipă a avut alături câte o persoană talentată și creativă: Adriana Scripcariu a coordonat pictura realizată la grădinița din Urși, iar Angela Bontaș ne-a ghidat în realizarea picturii de la grădinița din Dezrobiți.

Gazdele noastre erau emoționate, curioase, vesele și … foarte mici. Copiii de grădiniță au luat masa de prânz împreună cu copiii nostri. Între timp, noi, adulții, am descărcat și organizat donațiile aduse pentru ei. După prânz, micuții din Vâlcea au plecat spre casele lor, iar noi, adulți și copii, am rămas să le pictăm clasele.

Eu și băiețelul meu am făcut parte din echipa de la Dezrobiți. Pictorița noastră, Miss Angela, a schițat împreună cu elevii de la Avenor planul picturii murale pe care urmau să o facă.

Copiii și-au dorit să picteze Copacul Recunoștinței, un desen inițitat și creat de Eva de la clasa a V-a omega. Eva a desenat prima dată acest copac la începutul anului după ce s-a întors din excursia de la Urși. A fost impresionată de povestea copiilor pe care i-a cunoscut atunci și a decis că dorește să îi ajute cu banii din pușculița ei. A fost încurajată de cei din jur și a pictat un borcan cu acest copac, denumindu-l Borcanul Recunoștinței. Borcanul acesta a devenit pușculița clasei ei, iar banii donați de Eva și de către colegii ei au ajuns la copiii din Vâlcea. Ușor, ușor, copacul Evei a devenit copacul copiilor de la Avenor, identificându-l cu ușurință în proiectele de caritate ale comunității noastre.

Pentru că afară era o zi superbă de toamnă târzie, copiii s-au bucurat de soare și de peisajul frumos, plecând într-o mini-drumeție. Între timp, noi, adulții, am finalizat Copacul Recunoștinței. După câteva ore, peretele grădiniței a prins viață. Văzând bucuria de pe chipurile copiilor noștri la vederea picturii terminate, am fost convinși că ne-am îndeplinit obiectivul de a aduce zâmbete la grădinița din Dezrobiți.

Copiii noștri au avut ocazia să învețe alături de părinți ce înseamnă generozitatea, ce înseamnă să dăruiești și să îți accepți semenii necondiționat.

Raluca Iacobiță – mama lui Leon de la I alfa

A sărbători pe cineva, înseamnă că te-ai oprit un moment, te-ai gândit cu drag, plănuieşti să îi faci un bine, o surpriză, îi urezi „La mulţi ani!”… așa arăți, în cel mai simplu mod, că-ţi pasă!

Ziua Naţională a României nu trece niciodata neobservată. Trăind, muncind, iubind, învăţând în România, actul de a te opri un moment şi a-i adresa un gând bun, o urare, devine un gest de respect, de apreciere, de recunoştinţă a ceea ce eşti şi a ceea ce vrei să devii în sânul comunităţii.

Elevii claselor a IV-a au realizat un exerciţiu de vorbire în public, fiind pentru câteva momente, în rolul de „Cetăţeni de nădejde la pupitrul României”. De unde a pornit ideea şi cum creştem români de nădejde:

• Anul acesta, în 24 ianuarie, am făcut o vizită la Palatul Parlamentului şi acolo, în Camera Deputaţilor, elevii au avut ocazia să stea pe scaunele din tribună, au stat la pupitrul de unde se ia cuvântul în şedinţe. Încă de atunci, ne-am dorit să facem un joc de rol, la un pupitru, la o tribună. Tot atunci ne-am dat seama că sloganul „ În unire stă puterea” spune un mare adevăr.
• La şcoală, îi ajutăm, îi îndrumăm pe elevi, să înveţe să îşi asume responsabilităţi, să înţeleagă că fiecare gest, fiecare faptă, fiecare vorbă contribuie la viaţa socială. Da, chiar şi elevii au viaţa lor socială şi deja încep să înţeleagă cum funcţionează societatea şi că fiecare individ are rolul lui.
• A-i ajuta pe copii să ia decizii în viaţa lor, a gândi ceea ce fac, a exprima ceea ce cred, ceea ce simt, îi ajută pas cu pas, să devină cetăţeni responsabili, oameni de nădejde ai ţării.
• A îmbrăca portul tradiţional este un act de mândrie patriotică şi o apreciere a frumosului care durează.
• Elevii au creat câte o poezie şi câte o povestioară dedicate României şi oamenilor care au marcat cultural şi politic viaţa românilor. Găsim în aceste creaţii bucurie, admiraţie, întrebări, aprecieri, umor şi intenţii pozitive.
• Pe rând, elevii au urcat la pupitru şi şi-au prezentat creaţiile – un pas important în dezvoltarea abilităţii de a vorbi în public. Apoi, ei au spus ce anume ar face, ce anume ar îmbunătăţi în viaţa românilor, dacă ar fi la conducerea unei instituţii de stat.
• Am urat României „La mulţi ani!” şi am cântat imnul ţării, precum și cântece patriotice.

Evenimentul în sine a fost ca un moment de reflecţie, un moment de bucurie, o altă întâlnire reuşită a tuturor elevilor claselor a IV-a.

Ne dorim să îi creştem frumos şi vrem ca fiecare eveniment din viaţa românilor să fie trăit conştient şi să avem elevi implicaţi, care stiu că şi ei construiesc lumea în care trăim.

Prima vacanță a acestui an școlar a adus culoare nu numai datorită frunzelor pictate original de toamnă an de an, ci și datorită jurnalelor de lectură ale elevilor mei pe care le-am avut de citit, dar, mai ales, datorită rezultatelor remarcabile pe care elevii AVENOR le-au obținut la Olimpiada LECTURA CA ABILITATE DE VIAȚĂ (etapa de sector).

Elevii noștri citesc, sunt atenți la ceea ce citesc, își pun întrebări, fac conexiuni între ceea ce citesc și ceea ce au trăit până la momentul întâlnirii cu cartea lunii…. Cititul înseamnă descifrare și interpretare de semne, iar prin semne nu înțelegem doar cuvinte, ci și note muzicale, semne de circulație, urme lăsate de civilizații dispărute, simboluri convenționale, poziția astrelor, privirile îndrăgostiților, gesturile jucătorilor de cărți, ilustrațiile din cărțile de povești pentru copii, imaginile folosite într-o reclamă.

Prima zi din prima vacanță a acestui an școlar a fost trăită cu emoție de către unii dintre elevii AVENOR de gimnaziu, emoție pe care o aduce indiscutabil fiecare concurs, întrucât au participat la etapa pe sector a Olimpiadei „Lectura ca abilitate de viață” și au obținut rezultate deosebite, calificându-se pentru etapa următoare, cea pe municipiu.

Sunt foarte mândră de elevii noștri care au obținut numeroase premii la această olimpiadă, obiectivul central al acestui concurs fiind acela de a-i încuraja pe elevi să folosească lectura în vederea dezvoltării personale: premiul I – Theodor (VI alfa); premiul II – Iris (VI alfa), Natalia (VI omega), Amelia (V alfa), Andrei (VI omega), Alexandra ( VI alfa); premiul III – Ana Caterina ( VI omega), Petra ( VI omega), Sara (VI omega), Mircea (clasa a VIII-a); mențiune – Andreea (V delta), Eva ( V omega), Roxana ( V delta), Matei ( V alfa), Daniel (clasa a VIII-a), Ioana (clasa a VII-a), Alexandra (clasa a VII-a).

Această olimpiadă este o competiție care vizează capacitatea de înțelegere a unui text ficțional, a unui text nonficțional și a unui text multimodal (reclamă, afiș publicitar, poster, anunț, website, film), capacitatea de a reflecta asupra acestora, de a formula opinii, argumente, interpretări proprii în scris. Olimpiada se desfășoară pe patru niveluri de vârstă și de pregătire didactică, dispuse pe două secțiuni: Secțiunea gimnaziu – Lector avansat (nivelul 1 – clasele a V-a și a VI-a; nivelul 2 – clasele a VII-a și a VIII-a) și Secțiunea liceu – Lector experimentat (nivelul 3 – clasele a IX-a și a X-a; nivelul 4 -clasele a XI-a și a XII-a).

În încheierea articolului, vouă dragi iubitori de lectură, vreau să vă adresez câteva întrebări: „În ce măsură este capabilă lectura să ne îmbunătățească viața?”, „De ce este bine să citim?”, „De ce citim?”- Pentru că avem nevoie de povești născocite de alții, pentru că avem nevoie să ne regăsim în poveștile altora, pentru că avem nevoie să ne refugiem în povești, pentru că nu putem trăi fără să visăm, fără să imaginăm, pentru că noi suntem la rândul nostru povești pe care le scriem, le trăim cu mai mult sens dacă citim despre poveștile celuilalt. Poveștile ne poartă în diferite timpuri, în diferite locuri, în universuri posibile, în lumi care ne inspiră și ne dau speranță. Psihologul James Hillman afirma că cei care au citit povești sau cărora li s-au citit povești în copilărie ajung să aibă o cunoaștere timpurie a vieții, având deja o perspectivă asupra lumii înconjurătoare.

Lectura este acel detaliu care ne ajută să ne descoperim, să descoperim, să trăim viața cu mai multă bunătate, cu zâmbet, cu sens.

Scriitorul și ilustratorul Jeff Kinney a cunoscut succesul de public într-un mod la fel de neașteptat și miraculos ca autoarea seriei ”Harry Potter”, K.G.Rowling. Nimeni nu s-ar fi așteptat la apariția primului volum, din ceea ce avea să constituie ulterior o serie, că „Jurnalul unui puști” (în original ”Diary of a Wimpy Kid”) va sparge topurile celor mai vândute cărți de după 2008, atingând tiraje de zeci de milioane, fiind devorat și adorat de milioane de copii, dar, în același timp și contestat de o parte mai conservatoare din rândul părinților și mai ales a educatorilor.

Inclusiv în școala noastră „Jurnalul…” cu oricare din volumele lui a stîrnit ceva rumori de cancelarie. Fără judecăți de valoare, pentru că nu este vorba de cine are sau nu are dreptate, de cine are sau nu are gust artistic, de cine este mai preocupat sau mai puțin interesat de mesajul „educativ” al oricărei cărțulii pe care copiii ar trebui să o parcurgă. Cei care strâmbă din nas și chiar dezaprobă lectura Jurnalului consideră această carte nocivă pentru generațiile de puști ale prezentului, defăimătoare în privința ierarhiilor pe care le stabilește educația parentală și mai ales școala, abundând de expresii și referințe din zona mai puțin recomandată…școlarilor. Alții, în rândul cărora mă număr cu modestie, consideră că pentru copiii epocii contemporane supuși la atâția stimuli concurențiali apetitului pentru lectură, Jurnalul poate să fie o cale onorabilă să-i facă pe puștii noștri să deschidă o primă carte, apoi o a doua din aceeași serie. Apoi, o dată ce mecanismele cititului de plăcere s-au deschis, va urma cu siguranță și carte din recuzita culturală a literaturii pentru copii, ulterior din marea literatură.

Trăim vremuri lunecoase și nu cred că este timpul să ne ținem într-o țeapănă rigoare academică, reacționând vexat dacă elevii noștri nu se vor desfăta din prima la o pagină tot mai greu de îngurgitat (din rațiuni de context cultural și de limbaj) din Creangă sau Sadoveanu. Mai mult, nu le vom face niciun serviciu clasicilor literaturii românești sau universale dacă forțăm acest gen de lecturi. Copiii vor pierde orice interes pentru citit și, la vremea când vor putea să-i prețuiască pe Creangă sau Sadoveanu, își vor fi reactivat repulsia și dificultățile de acum. Eu una așa am pățit și au trebuit să se scurgă muulți ani până l-am descoperit, de una singură, pe Sadoveanu. Mult mai târziu.

Așa încât… un dram de înțelepciune șmecheroasă nu strică în viziunea unui educator. Hai să ne bucurăm că elevii noștri, chiar cei mai îndărătnici la lectură, sorb cu nesaț paginile mai puțin ortodoxe din seria Jurnalul unui puști. Este un demers aproape necesar, similar vizionării unei ecranizări după un roman. Unii vor avea chef să citească și cartea. Alții se vor mulțumi cu filmul, în cele mai multe cazuri, inferior cărții, valoric și estetic.

Pe data de 6 decembrie (și duminică, și de Moș Nicolae), autorul Jeff Kinney poposește în România pentru o zi, având un program extrem de divers și de încărcat. Avenor College este partener al evenimentelor care vor însoți turneul autorului. Elevii noștri vor avea ocazia să-l vadă în carne și oase pe Jeff Kinney, să-i pună întrebări, să obțină autografe, ba chiar să câștige la o tombolă care le va oferi prilejul să facă alături de autor un tur al Bucureștiului. Și astfel vor constata cât de reconfortant este să fii puști și să-ți pară bine de asta!

Cum aceasta este o săptămână dedicată cărților, cercul de lectură din cancelaria Avenor se deschide cu o listă. Nu este o listă cu note, nici vorbă de un necesar de materiale sau un raport săptămânal…Sunt cărți dragi, care se înșiruie cuminți, fiind cea mai bună dovadă că profesorul rămâne un Homo lector, dincolo de a fi un sârguincios scrib de documente școlare.

Proiectul european ,,Săptămâna Literației”[1] promovat de ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu”) mi-a oferit prilejul de a constata că în privința colaborării, a proiectelor interdisciplinare, colegii mei au experiență și împărtășesc cu bucurie. Astfel, la propunerea de a face o listă de lectură cu recomandări de cărți semnificative pentru disciplina pe care o predau sau pe care cred că orice profesor ar trebui să le citească, au răspuns mai mulți colegi decât anticipasem. Sugestiile au fost variate și, cu certitudine, o reflectare a diversității în unitate; au fost propuse atât cărți cu caracter științific, cât și beletristică, memorii, prelegeri, cărți despre educație sau literatură clasică pentru copii și adolescenți.

În condițiile unui ritm de lucru alert, profesorii au găsit timp pentru a scrie despre cărțile pe care le citesc, ceea ce m-a convins că, într-adevăr, de la interogația lui Călinescu, Tot mai citești, maică?[2] (1964) sau a lui Cărtărescu, Puștii nu mai citesc. Dar noi mai citim?[3] (2007), vremea a trecut cu folos…

Înaintea listei, adaug opiniile elevilor despre ce înseamnă lectura cu sens, pentru ca tabloul oferit de Avenor College să nu rămână monocrom.

Lectura cu sens înseamnă: lectura din care învățăm ceva (Tudor), să citești cu atenție și să îți rămână ceva în cap (Radu), să nu citim artificial (Petra), oglinda unui cititor pasionat (Matei), să citim perseverent (Sofia), că toate cuvintele creează o imagine clară în minte (Mihai), să citești până la capăt, nu doar să răsfoiești cartea (Alexandra), lectura obligatorie dată la școală (Katia), lectura pe care o înțelegi, o poveste interesantă (Iris), o carte care îți place (Emil), lectura care ne ajută să înțelegem viața de zi cu zi (Francesca), lectura cea mai potrivită pentru tine (Izabella).

Copiii din clasa a V-a au dat sugestii privitoare la strategiile unei lecturi cu sens: să citim mai mult, să citim cursiv, să citim cu atenție, să nu sărim cuvinte, să consultăm dicționarul în cazul în care nu cunoștem cuvintele, să citim încet, să ,,mâncăm” informațiile, să citim interesați de carte, nu pentru că suntem obligați.

 

Ce citesc profesorii?

Cartea	De ce?	Cine?
Diversitate stilistică în româna actuală, Rodica Zafiu	Cartea cuprinde un colaj realizat din articolele săptămânale publicate de autoare în decursul a aproape 25 de ani de colaborare cu revista ,,România literară”. Nivelul de comprehensiune este deci unul potrivit oricărei persoane interesate de tendințe actuale în limba română, de raportul între normă/abatere la normă, de registre stilistice specifice anilor de după 1989. Este o lectură mai degrabă agreabilă, decât academic-împovărătoare, pornind de la un material suculent cules de autoare din limbajul oral, cel jurnalistic, inclusiv cel interlop. În afară de o bogată sursă de cultură a limbii și de cultură generală, lucrarea ne poate ajuta, pe fiecare, la a înțelege de ce vorbim așa cum vorbim, fără să ne judecăm prea aspru. Este și un prilej de reflecție asupra prefacerilor lexicale, morfologice, stilistice prin care trece orice organism viu, adică limba noastră.	Dana Papadima – Director Educațional
Being Global, Angel Cabrera, Gregory Unruh	Această carte vorbește despre efectele globalizării care se resimt la nivel macro, dar care se răsfrâng și asupra individului. Adică, înainte să fim ,,șefi”, ,,directori” etc. trebuie să știm să ne gestionăm propriile resurse, să utilizăm la potențialul maxim informația la care avem acces; cartea insistă asupra bunelor practici la nivelul persoanei, mai puțin la nivelul societății.	Alexandra Dache – Educație antreprenorială
Parenting necondiționat, Alfie Kohn	,,Parenting necondiţionat vă va îndemna să reflectaţi îndelung la genul relaţiei pe care doriţi să o aveţi cu copiii voştri, la priorităţile pe care le aveţi ca părinte şi la cum să evitaţi multe dintre greşelile celor dinaintea voastră. Ne-am obişnuit să primim astfel de provocări de la Alfie Kohn. Este, fără îndoială, una dintre cele mai convingătoare şi mai importante lucrări. Citiţi-o! Spre binele vostru şi al copiilor voştri!” Ross W. Greene, autor al cărţii The Explosive Child „O lucrare înţesată cu vorbe de duh, ce vă va pune pe gânduri. Această carte an­trenantă va enerva, cu siguranţă, părinţii care vor să fie şefi în familie. Însă părinţii care caută metode alternative pentru a creşte copii încrezători în sine şi populari vor îmbrăţişa cu inima deschisă mesajul lui Alfie Kohn.” Publishers Weekly – www.books-express.ro	Teodor Florin Stoica – Matematică
Cel care mă așteaptă; Tatăl celuilalt copil,Parinoush Saniee	Un geograf poate să vadă și dincolo de munți, altitudini și capitale, poate să vadă omul, familia, poporul. Astfel, m-am oprit la o autoare care descrie minunat Iranul, mai precis destinul femeilor din Iran (în romanul Cel care mă așteptă – interzis de două ori până la prima publicare) și viața familiilor tipice iraniene din clasa de mijloc (în Tatăl celuilalt copil – care mi-a ,,stors” multe lacrimi). Sper să placă și altora la fel de mult!	Rebeca Davidica -Geografie
Out of our Minds, Sir Ken Robinson	,,Trăim un paradox. Majoritatea copiilor se consideră a fi foarte creativi, majoritatea adulților nu. Ce se schimbă pe măsură ce creștem? În acest volum provocator și plin de inspirație, Ken Robinson își pune trei întrebări vitale:De ce este atât de importantă promovarea creativității? Care este problema? De ce trebuie ajutați oamenii să devină creativi? Copiii sunt plini de idei. Ce se întâmplă cu noi pe măsură ce înaintăm în vârstă? Ce presupune acest lucru? Ce este creativitatea? Oricine poate să fie creativ sau doar câțiva aleși? Poate fi dezvoltată creativitatea, și dacă da, cum?”http://www.elefant.ro	Cristina Bumboiu – Limba engleză
Muntele vrăjit, Thomas Mann	Relația delicată a omului cu timpul și spațiul, iubirea aparent imposibilă, dar pe care o simțim venind dintr-un plan aflat dincolo de noi, imprevizibilul oricând gata să-și pună amprenta asupra ființei umane și vraja indescriptibilă a unui loc uitat de lume într-un moment istoric de mari frământări sociale și intelectuale sunt temele centrale din lucrarea genialului autor. În plus, lucru puțin știut, Thomas Mann a fost inspirat în alegerea subiectului de o călătorie în România, având ocazia să viziteze Sanatoriul Marila din Munții Banatului, loc încărcat de magnifică frumusețe naturală, precum și de istorie, sanatoriul fiind locul în care, cu mulți ani în urmă, venea incognito Elisabeta de Bavaria, frumoasa Sissi, împărăteasa Austro-Ungariei, pentru a-și trata suferința pulmonară de care nu dorea să se afle. Muntele vrăjit…o carte a iubirii și a speranței, a visului care, de multe ori, pătrunde în realitate fiind aproape imposibil de separat.	Odette Sofronescu -Limba germană
Omul care își confunda soția cu o pălărie,Oliver Sacks	Omul care își confunda soția cu o pălărie s-a bucurat de un răsunător succes în lumea întreagă și în cele mai diverse medii intelectuale și artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, în 1986, o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un celebru spectacol de teatru.	Anda Costache – Psiholog școlar
Poezii/Poems, Mihai Eminescu (ediția bilingvă apărută la Editura Fundației Culturale Române în 1999)	Cititorii vor fi fascinați, pe lângă opera excepțională a marelui poet național, de măiestria cu care traducătorul ,,mânuiește” vocabularul englezesc pentru a păstra rima și tonusul poetic.Interesant mai este și formatul cărții, pentru că nu e jumătate-jumătate, cum ne-am fi așteptat, ci ambele limbi (româna, engleza) merg în paralel. Eu citesc aproape zilnic câte ceva din ea.	Andrei Hristia – Limba engleză
Doamna secretar de Stat, Madeleine Albright	Doamna secretar de Stat a apărut la Editura Rao, în anul 2008. Fostul secretar american de Stat, Madeleine Albright, și-a publicat memoriile. Aceasta   își deapănă amintirile în cartea ei de memorii închinată familiei sale, trecute și prezente, pe care o cinstește și o iubește. Fostul secretar de Stat al președintelui democrat american, Bill Clinton, vorbește despre rădăcinile sale, despre fuga din Cehoslovacia, despre prima dragoste, despre cariera și istoria politicii externe duse de administrația Clinton. Recomand această carte, este o lectură captivantă, interesantă, o poveste de viață care fascinează.	Georgiana Socoliu – Istorie
În umbra omului, Jane Van Lawick Goodall	De ce să fie citită această carte?Jane Goodall este un antropolog, etolog și primatolog britanic care și-a dedicat întreaga viață studiului comportamentului cimpanzeilor. Eu am avut bucuria și prilejul de a o întâlni pe meleaguri singaporeze. Jane Goodall mi-a adus bucurie și multă speranță în suflet…o speranță că omul ar putea să se mai oprească din goana nesfârșită după propriile-i interese și dinegoism! În urma studiilor sale, ea a găsit atât de multe asemănări între comportamentul nostru și cel al cimpanzeilor din Africa.O lectură frumoasă și, poate, puțin altfel!	Viorel Căpățînă – Biologie, Geografie,   Global Perspectives
Micul prinț,Antoine de Saint-Exupéry	Am ales această carte pentru că este dedicată atât copiilor, cât și adulților. Este o poveste deosebită despre copilărie, singurătate și prietenie, scrisă simplu și totuși atât de codat; o poveste filozofică și o critică adusă societății.	Octavia Paul -Limba franceză
Imagine și idee, Herbert Read	De ce aș recomanda-o? Parcurgerea lucrării este un exercițiu de conștientizare a funcției Artei, de delimitare a Frumosului, implicit a idealului de frumusețe. Ți se relevă iluzia realității. Ești inițiat în direcții abstracte referitoare la cunoaștere, armonie, realitate …	CorneliaAnd one -Educație plastică
Big Bang, Simon Singh	,,În 1992, satelitul COBE a trimis spre Pământ date legate de radiația cosmică de fond, iar acestea au fost transformate în imagini ce au făcut repede înconjurul lumii. Era cea mai veche mărturie privind universul nostru, semnătura lui Dumnezeu, care scotea în evidență infime variații ale densității materiei din universul timpuriu – germenii galaxiilor și stelelor, în ultimă instanță semințele din care am apărut și noi. Această descoperire, considerată una dintre cele mai mari din toate timpurile, venea să certifice valabilitatea modelului big bang: universul nu este etern și imuabil, ci s-a născut dintr-o explozie și se află în expansiune. În Big Bang, Simon Singh scrie istoria ideilor și modelelor pe care ni le-am făurit despre univers, de la desprinderea științei de religie și mit până în prezentul cercetărilor prin sateliți. Copernic, Galilei, Einstein, Hubble, Gamow sau Hoyle sunt personajele unei povești pasionante la care participăm și cu mintea, și cu sufletul. Însă dincolo de povestire, admirabil construită, în cartea lui Singh găsim analiza fină a însăși condiției cunoașterii științifice.”http://www.humanitas.ro/humanitas/big-bang	Manuela Nae – Fizică
Cișmigiu et company, Grigore Băjenaru	De ce o recomand? Pentru ca este o operă ce poate fi citită indiferent de generația în care te afli. O carte plină de umor care povestește năzbâtiile, întâmplările prin care trece Băjenaru mai ales în perioada liceului, o perioadă de maturizare.	Ștefania Comarița -Profesor învățământ primar
Maeștri și discipoli: prelegerile ,,Charles Eliot Norton”, George Steiner	Puține au fost cărțile despre profesori care m-au trezit, cum spunea Kafka despre cărțile bune, ca o lovitură în țeastă. Aceasta este una dintre ele. O recomand pentru că este ca oglinda noastră cea de toate zilele: uneori, ne privim în ea și ne admirăm, alteori, o urâm sau o ignorăm. Ca dovadă, câteva idei: „Meseria de «profesor» – până și acest termen este întru câtva opac – acoperă toate nuanțele imaginabile: de la a duce o viață de rutină, lipsită de farmec, până la a fi posedat de exaltarea vocației. Cuprinde numeroase tipologii, de la cea a pedagogului care distruge suflete la cea a Maestrului charismatic. Prinși în nenumăratele forme de predare […], ne dăm foarte rar un pas înapoi ca să medităm la minunile transmiterii de cunoștințe, la sursele falsității, la ceea ce aș numi, în lipsa unei definiții mai precise și mai concrete, misterul predării“, „O societate precum aceea a profitului nelimitat, care nu-și onorează dascălii, este o societate slăbită”.	Marina Șerban – Limba română

 

 

[1] http://www.eli-net.eu/

[2] George Călinescu, ,,Tot mai citești, maică?”, în Cronicile optimistului, București, Editura pentru Literatură, 1964.

[3] Mircea Cărtărescu, ,,Puștii nu mai citesc. Dar noi mai citim?”, în Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, București, Humanitas, 2007.

This has been a difficult few weeks. The devastating nightclub fire in Bucharest, with the loss of young lives continuing, followed by the terrorist attacks in Paris, and news of other atrocities in Beirut, and ongoing tragedies in the Middle east and Africa, have led to an outpouring of grief on an international scale.

In the early hours of the morning of Saturday 14^th November, I received an email notification of a message from Kevin Ruth, the Director of ECI Schools, which had been sent to Heads of all ECIS members. The content of the email was later shared as a blog, and on Facebook, and I have provided a link to it at the end of this article. In his message, Kevin speaks movingly about the role of International education in a time of discord and hate. I was profoundly moved by his closing words:

It is time for us, as international schools, to be bold in our pursuit of equity, justice, and peace at the frontiers. Our time is now. Our impact should be felt now.

As the Head of Avenor International High School, and with my role throughout the whole school in developing the Cambridge International Programmes, I was challenged to think what I could do, and what we can do as a school, to make this world a better place. We say that we are Creators of the Future, and I truly believe that we can be agents for positive change.

My teaching experience spans decades; I first stood in front of my own class in September 1982. I am also the mother of a son and two daughters. Since 2002, I have lived and worked overseas, and have taught in schools in Britain, Southern Europe, West Africa, Central Asia and Eastern Europe, before arriving to take up my position at Avenor College. I have spent my entire adult life, since the age of 22, caring for and educating young people. The thing I have learned is that the dual concepts of the unique child and the universal child are mutually inclusive.

Over the years, I have had the privilege of spending time with children, day in and day out. I have met children who remind me of myself, and of family members; children who remind me of pupils I shared my own schooldays with; children who are similar to my son and daughters. Increasingly, I have met children who remind me of pupils I taught at earlier times, or in different countries. Every child I have worked with has been unique. At the same time, every child has features of the universal child. Whether in a private school in Bucharest or a state school in England; a small school on the island of Mallorca or a big boarding school in Africa, I can assure you that 14 year olds are all challenging and refreshing to work with in equal measure. Children moving from primary to secondary school, wherever they are in the world, have the same worries and hopes and dreams. Parents bringing their 5 or 6 year old to school for the first time in Britain, or anywhere else in the world have the same ripples of anxiety. The human condition is universal. Our caring of and providing for the unique child is encompassed by the concept of the universal child: every child in the world.

 

When Kevin Ruth says:

Should we not also pursue with utmost conviction the social impact that our schools can create now by considering all that is at our disposal, from facilities to technology to nourishment to purchasing power? How might we look at this richness of resources and identify multiple ways in which we can contribute that will lead to reconstruction and reconciliation for „the other?”

He speaks for all of us involved in the education of the next generation. We need to challenge those behaviours and attitudes which promote the concept of ‘the other’. Whether it is racisim, xenophobia, sexism, misogyny, homophobia or other intolerance; we need to meet these things head on and say ‘NO’. We need to raise a future generation who can make the world a better place. Our children need to be educated to ask questions, to look beyond headlines and political posturing. They need to be equipped by the confidence and self-belief that each of them, and each other person, is worthy of respect. They need to have faith that there is justice in the world. We need to confront and challenge hatred and to stand up for the values of freedom and justice that the world so badly needs.

We are living in difficult times. There will, no doubt, be more pain and more bad news to come over the next weeks and months. We have to look deep inside ourselves at this time, and to focus on the children in our care with fresh eyes. We need to look again at The Universal Declaration of Human Rights, and to find ways of ensuring that future generations can see those rights respected fully throughout the world. We should begin with Article 1: All human beings are born free and equal in dignity and rights. They are endowed with reason and conscience and should act towards one another in a spirit of brotherhood.

Our students need to grow confident in the knowledge that the adults responsible for them will protect and defend their rights, and the rights of others. We can make a change. We can make a difference. We can start today.

Denise Trickett, November 2015

You can read Kevin Ruth’s blog here: https://www.ecis.org/director-blog/post/our-time-now-impact-international-schools

 

Psiholoaga Kubler-Ross vorbește în tratatul On Death and Dying (1969) despre cinci stadii, trepte ale suferinței legate de întâlnirea cu moartea. Ele sunt Negarea, Furia, Târguiala (Bargaining), Depresia și Acceptarea. Unii dintre noi cunosc genialul moment stand-up din filmul All that Jazz al lui Bob Fosse, în care confruntarea cu sentința sfârșitului este afișată într-o cheie dureros-sarcastică. Am trecut în ultimele aceste zece zile, personal și colectiv (Colective?) prin patru din cele cinci stadii.

Vineri 30 octombrie aproape toată noaptea ne-am gândit că proporțiile tragediei sunt exagerate, că poate o parte mare din victime o sa-și revină, că e imposibil ca Claudiu să nu fie pierdut prin vreun spital și a fost căutat de toți prietenii prin spitale, abia mai târziu pe la morgă. Cozile de ore întregi la donat sânge păreau că intră tot în simbolistica negării prin ofranda sângelui propriu.

După primele două zile s-a instalat o mare Furie. La nivelul fiecărei celule a propriului corp, la nivelul colectivităților. Furia a unit energiile cu o forță ce părea de nestăvilit.

Târguiala, cuvânt care sună depreciativ, dar nu e, se insinuează și ea, la toate nivelele: o zi suntem mistici, alta iconoclaști, o zi proslăvim tagma medicală, la următoarea o demonizăm. Transportăm răniții în exterior sau mai bine, din precauțiuni medicale, îi ținem în spitalele noastre. Cine ne poate reprezenta mai bine la întâlnirea de la Cotroceni? Negociem relațiile noastre, dar negociem și cu Moartea. În textul de pe Facebook Cabral negociază cu destinul automistificându-se că, dacă recuperează și păstrează camera prietenului grav rănit, va da vieții o șansă în plus.

În ultimele zile simțim cu toții Durerea vecină cu o apatie generatoare de lehamite. N-am mai trăit de mult un nivel de energie atât de scăzut, facem eforturi să funcționăm ca niște figuranți prost plătiți în cadrele normalității. Cu fiecare tânăr care se mai stinge și pierde cursa supraviețuirii, primim un pumn în plexul conștiinței noastre, care nu ne lasă pradă durerii pure, ci amestecă stadiile durerii în frânturi de negare, furie, tîrguială, din nou și din nou.

N-am ajuns la Acceptare. Și nu cred că vom ajunge curând dacă nu facem un efort introspectiv și, în complementaritate, unul social. Legile, cu toate hibele lor, sunt făcute ca să fie respectate, regulile ne îngrădesc uneori, dar îngrădesc și riscul înconjurător. Dacă funcționăm după infatigabilul precept ”merge și-așa”, dupa ”descurcăreală”, ”învârteală” și toată gama, vom avea ca eterne măsuri improvizația, incompetența, iresponsabilitatea. Acesta este mesajul pe care l-am transmis ieri elevilor noștri într-o întâlnire de zece minute: ne pasă și facem totul cu putință ca să simtă și să înțeleagă și ei asta. Și, tot împreună cu ei, am desprins o geană de lumină în întreaga această tragedie: Solidaritatea umană răsărind din locurile cele mai neașteptate, venind din partea unor oameni capabili să (se) dăruiască până la uitarea de sine. Dar n-am ajuns – încă – la Acceptare.

Lucrând la tema lunii, ,,Coduri și simțuri”, copiii din clasa a V-a Alfa și Omega au descoperit un nou alfabet, cel al elegantelor prințese din vremuri imemoriale. Dacă vreți și voi să vorbiți această limbă, vă invităm să citiți cartea Prințese date uitării sau necunoscute de Phillipe Lechermeier (Editura Vellant), care invită și la lectura textului vizual prin imaginile sale spectaculoase.

Evantaiele meșterite în timpul orei de educație plastică au depășit măiestria vechilor fabricanți, așa încât momentul trebuia păstrat în cronicile școlii. Cu ajutorul Dianei, profesorul nostru documentarist, această dorință a devenit realitate.

Copiii vă invită la un exercițiu de imaginație: transformați codul gestual în cod verbal, imaginându-vă mesajul pe care prințesele și prinții din fotografii îl transmit. Provocarea fiind lansată, rămâne doar să încercați!

Zilele trecute am participat la două conferințe organizate la sediul Unesco din Beirut, Liban. Nu despre asta vreau însă să povestesc. Conferințele au fost extrem de tehnice, atingând subiecte din lumea educației, declanșând discuții, polemici civilizate, grupe de lucru pe documente, totul în acel spațiu de incidență a două culturi și civilizații complementare, Orient și Occident, care definește Beirutul. Am avut prilejul să cunosc în aceste zile, sau să revăd, o seamă de specialiști în cultură educațională, în curriculum design, în proiectare și editare de manuale școlare. Dakmara (România), Dave (Marea Britanie), Richard (Statele Unite), Carol (Canada). Despre Jane și isprăvile ei am avut doar ocazia să-i aud vorbind pe ceilalți. Maybe next time…

Știam de mai mulți ani că specialiști de acest nivel sunt implicați în proiecte de reconstrucție a educației prin instituții internaționale World Bank, Unesco, Unicef în zonele unde au fost recent războaie, războaie civile, atrocități, depopulări, genocide: Bosnia, Kosovo, Ruanda, Liberia, Afganistan, Irak. Și, din păcate, multe altele. Dar nu am avut până acum prilejul să-i ascult atât de aproape și de în detaliu cum rememorează experiențe profesionale consumate în zone extrem de riscante, uneori cu riscul propriei vieți și sănătăți. Greu de înțeles, nu? De regulă, ne închipuim că, după încetarea unui război primii care se înființează să refacă din praf și din cenușă instituții sunt sanitarii, constructorii, investitorii. Aflați că experții în educație se află pe același plan. O țară aflată în ruină trebuie ajutată să-și refacă resursele, iar școala este cea dintâi resursă. Ea reprezintă șansa la viitor a locuitorilor ei. Școala este valorizată prin invitarea unor experți specializați și familiarizați cu acest tip de proiecte, care trebuie, pe de o parte, să țină loc de specificul istoric, etnic, al condițiilor locale și, pe de altă parte să modernizeze, să actualizeze sistemul educațional.

Ascultând relatările din spatele frontului venite de la acești prieteni, era ca și cum aș fi văzut un film, mult prea patetic ca să fie și autentic. Aventurile educaționale ale lui Dave și Dakmara în ruinele din Ruanda. Dakmara cu friguri tropicale construind curriculum frame într-un „hotel” din Liberia. Jane, agățându-se de un fir de internet în Bourkina Fassso și pregătind o sesiune de training cu profesorii, totul desfășurându-se literalmente sub un acoperiș, fără pereți. Dakmara invitată într-o republică saudită la un workshop despre reconstrucția curriculară în țările care au cunoscut războaie, și, din cauză de cutumă locală, neavând voie să participe direct la discuții cu saudiții, deja era group leader și auzindu-se doar de pe un ecran, pentru că de văzut, nu putea fi văzută. În locul feței era montată o… floare de trandafir. Ce metaforic!

În stilul nostru cârcotaș se poate replica: păi, ce le trebuie ăstora să-i învețe pe alții să-și refacă educația printre boli tropicale și mine îngropate? Sunt foarte bine plătiți. Ei bine, sunt foarte bine plătiți la nivelul tuturor celor care au expertiză internațională pe un domeniu plus zonă de risc.

Alții pot obiecta: ce le trebuie amărâților alora de-abia ieșiți din război civil programe și manual? Poate mai bine ar fi vaccinuri și provizii, apă curentă, electricitate. Nu-i întotdeauna așa și prietenii mei mi-au confimat asta. Nevoia de însănătoșire a nației prin educație este enormă la nivelul oamenilor. Dacă în Cambodgia și Ruanda, în Liberia și Bosnia au existat o puternică dorință de uitare a atrocităților și o slabă tentativă de revanșă, acest lucru se datorează în primul rând oamenilor care au înțeles că răscolind trecutul nu ne vom mai găsi prezentul și nu ne vom îndrepta spre viitor. Oricât ar părea de paradoxal, nu alte instituții aparent mult mai abilitate, ci școala a îngropat demonii istoriilor recente. Și ca instrumentiști nobili în această orchestră a națiunilor în refacere, acești câțiva experți formează și călăuzesc și dau speranțe unor mii de profesori, de directori de școli ridicate printre dărâmături. Ei sunt educatorii din spatele frontului. Lor le dedic rândurile de mai sus.